Uniunea Europeană Banat din România - UEF Romania

Dezvoltarea economică a Lugojului în a doua jumătate a secolului al XIX – începutul secolului al XX-lea

Autori: Horaţiu Suciu si Dumitru Suciu

lugoj_1_0_preview

Economia teritoriului timişeană până spre mijlocul secolului al XIX-lea a avut un pronunţat caracter agrar. Cu toate acestea, s-au pus bazele unor întreprinderi manufacturiere pentru valorificarea produselor locale (lână, carne, lemn, etc) în Timişoara, Lugoj, Făget. Deşi progresul a fost lent, s-au conturat totuşi direcţiile activităţilor viitoare. Între mijlocul secolului al XIX şi primul război mondial, apar elemente noi manifestate prin progresul tehnic din agricultură şi industrie, prin impunerea sectorului industrial mecanizat în raport cu cel manufacturier, în diversificarea activităţilor economice cu accentul pe eficienţă şi profit (sistem de credit, societăţi comerciale).[1]

Temeliile industriei au fost puse încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, când au fost întemeiate manufacturi în domeniile alimentar, textile şi alte bunuri de consum. La Lugoj, documentele amintesc încă din 1722 o moară „evreiască”; în 1723 o manufactură de pături şi numeroși meşteşugari. În secolul următor se întemeiază un mare număr de întreprinderi în centre urbane şi-n unele aşezări rurale, cea mai mare parte fiind unităţi mici cu un număr redus de muncitori. S-au pus bazele industriei de fabrică mecanizate. Întreprinderile private mici şi mijlocii (majoritatea în această perioadă), erau concentrate cu precădere în Timişoara şi Lugoj.[2]

Pentru o mai bună înţelegere a resorturilor care au determinat dezvoltarea economică a Lugojului vom prezenta în continuare evoluţia vieţii economice (meserii, comerţ) încă de la conturarea ei pe acest teritoriu. După retragerea tătarilor, nu putem vorbi despre un avânt deosebit al comerţului şi al meseriilor, acesta petrecându-se probabil la un nivel foarte scăzut, deoarece între timp a apărut pericolul turcesc. În 1552 întregul ţinut al Timişului se găsea sub Paşa Cazim. Lugojul şi Caransebeşul nu au fost ocupate de trupe turceşti de la început, angajându-se să plătească câte 1000 florini fiecare; această sumă ne face să considerăm că la Lugoj există o importantă vieţă economică.[3] Până la pacea de la Passarovitz (1716), sub ocupație otomană, nivelul acesteia era foarte scăzut, Evlia Celebi menţionând în notele sale de călătorie că „în oraş nu era nici moschee, nici restaurant, nici baie, nici prăvălie”. Viaţa economică a Lugojului a cunoscut o importantă cotitură după 1716, odată cu instaurarea regimului austriac.[4] Dezvoltarea sa în acest domeniu va fi legată de aşezarea coloniştilor (în special germani) în partea stângă a Timişului, ordinea şi spiritul lucrativ al acestora suprapunându-se peste sistemul economic deja existent şi fiind apreciat ca atare de populaţia locală. Se pare că primii colonişti din Austria, Boemia, Moravia, Bavaria şi Silezia – aduşi la Lugoj în 1725 – erau meseriaşi (zidari, fierari, dulgheri), ce urmau să lucreze la construcţia Casei comunale, a cazărmii şi magaziilor necesare noii administraţii. Ei au fost aşezaţi în stânga Timişului, într-o zonă strict delimitată, unde şi-au ridicat locuinţe, punând astfel bazele Lugojului german.[5]

Dezvoltarea industriei şi comerţului transformă oraşul Lugoj îl într-un centru economic important unde se ţin târguri. În acest sens, oraşului i-au fost acordate privilegii pentru ţinerea târgurilor de patru ori (1796)[6] şi pentru vama podului de lemn care lega Lugojul german de cel românesc[7]. Însă în 1828 Auguste de la Lagarde trece prin Banat. Despre Lugoj nu amintește decât că aici se fabrică pălării tărăneşti (și că… abia s-au stârpit lotrii). Nici Baronul Hause (în 1837) nu are o părere prea bună despre Lugoj: e un orăşel urât, bântuit pe deasipra şi de holeră[8].

Dar dezvoltarea comerţului şi a meseriilor în oraşul Lugoj impune în prima jumătate a secolului al XIX-lea reglementarea organizării diferitelor meserii prin „Diploma de Privilegii a breslei meşterilor strungari, pieptenari, aurari, argintari, ţesători, tinichigii, armurieri, curelari şi olari”, dată de Ferdinand I în 10 octombrie 1844, special pentru meseriaşii din Lugoj. Cele mai importante bresle din oraşul Lugoj au fost cele ale cizmarilor, cojocarilor şi olarilor, aceasta din urmă având o stradă în Lugojul românesc care poartă şi astăzi numele de strada Olari.[9] Fiecare breaslă îşi avea câte un sfânt patron (breasla cojocarilor pe sfântul Ilie), precum şi ziua când breasla respectivă făcea rugă în oraşul Lugoj.[10] Şi după desfiinţarea de către regimul maghiar al breslelor, acest sistem de organizare şi în special festivităţile legate de bresle au dăinuit chiar şi după Primul Război Mondial.

Meseriile erau cunoscute în Lugoj şi sub denimirea de „industrie de mână”, dezvoltarea lor fiind legată în special de elementul german, şvabii fiind cei mai numeroşi în ce priveşte meseriile. De reţinut este faptul că la început românii au manifestat şi o oarecare rezervă faţă de deprinderea meşteşugurilor, astfel că până târziu nu găsim meşteri români bijutieri, ceasornicari, strungari, tipografi.[11]

Numele străzilor lugojene ne dau informaţii despre activităţile economice şi meseriile locuitorilor din oraş. În 1842 apar în documente (existând însă încă din secolul al XVIII-lea), numele străzilor: Piaţa, Uliţa Olarilor (în partea românească a Lugojului), Strada Magaziilor, Strada Pieţei, Strada Cazărmii (în partea germană). În secolul al XIX-lea apar noi străzi ale căror denumiri ne dau acelaşi gen de informaţii economice: Uliţa Tocaşilor, Uliţa Pâinii, Uliţa cu Pâine, Uliţa cu Brânză, Uliţa cu Opinci, Strada Berăriei, Strada Blănarilor, Strada Tăbăcarilor, Uliţa Muzicanţilor, Uliţa Meseriaşilor, Uliţa mică a Olarilor, strada Căldăraşilor, Uliţa la Piaţa Târgului Săptămânal, Piaţa Târgului de Cereale (ea se mai numea Ledergasse – Strada Pielii), Strada Coşarilor, Strada Morii, Strada Pescarilor, Marktgasse-Strada Târgului, Piaţa Untului, Uliţa Laterală spre Cuptoarele de Cărămidă, Uliţa Păstorilor. Denumirile unor străzi ne dau informaţii despre situaţia socială a locuitorilor: Uliţa Borbonţaren (în sârbeşte borba înseamnă luptă şi borben-luptător, dar lugojenii au numit această stradă uliţa Mişeilor, adică a săracilor), Uliţa Cerşetorilor, Uliţa Domnească[12].

În a doua parte a secolului al XIX-lea, după cum rezultă din lucrarea „A Magyar Ipar és Keresedelem Orazagos Albuma” de Gömöry Lajos, şi în această perioadă de timp printre meseriaşii şi comercianţii de vază din Lugoj găsim numai pe brutarul Bercean Ştefan ca fiind român.[13] Printre personalităţile economice ale oraşului aceeaşi lucrare citează următorii meseriaşi:

Irion Vilmos, a cărui tinichigerie înfiinţată în 1871 pentru construcţii şi ornamente în cositor, tinichea şi cupru, făcea şi vase pentru bucătărie, cazi pentru băi, etc;

fraţii Junxer, maiştri constructori şi proprietari a unei fabrici de cărămizi, fiind autorizaţi să facă şi devize şi planuri; autorul precizează că ei dispun şi de un cuptor rotund de ars cărămizi;

Schreiber Antal, tâmplar de mobile şi binale; el lucrează încă din 1866, domiciliat în jurul anului 1895 în strada Bisericii; era membru în diferite organizaţii;

Brenner Ferencz – şelar, din 1870; era foarte cunoscut pentru trăsurile complete pe care le făcea;

Schönberger Iozef, ceasornicar şi bijutier; face reparaţii cu garanţie şi este recomandat de autor ca fiind singurul elev din Ungaria care a făcut şcoala la Karlstein, terminând cu distincţie;

Ştefan Bercean – singurul meseriaş român care figurează în această lucrare, brutar din 1869, făcând pâine şi prăjituri şi fiind şi furnizor al armatei;

Stern Mór – brutar pe strada Bisericii, având brutărie din anul 1872; era membru în diverse asociaţii;

Görner János – lăcătuş pentru construcţii de lăcătuşerie fină şi de serie, a făcut piesele de lăcătuşerie necesare podurilor de la Herculane, Cazane şi Biserica Albă; din anul 1895 a fost preşedintele Corporaţiei Meşteşugarilor, între timp breslele fiind desfiinţate prin lege, fiind şi revizor la fabrica de spirt;

Bayer Josif – lăcătuş cu atelier propriu încă din 1864; era şi electrician, instala telefoane, fântâni, pompe;

Bücher Gáspar – avea un atelier de fabricat trăsuri pe strada Timişorii şi un atelier de şelărie şi dogărie;

Graf Karoly – era măcelar şi carmanger;

Kovacs Istvan – era  tâmplar.[14]

Din aceeaşi lucrare aflăm şi numele principalilor comercianţi şi fotografiile unora dintre ei, fiind publicate şi patru fotografii de prăvălii printre care şi ceasornicăria lui Schönberger Josef. În urma convieţuirii continue cu şvabii, ungurii, evrei, etc., populaţia românească devine mai apropiată de deprinderea meşteşugurilor. În jurul anului 1900, observându-se că românii nu s-au implicat în practicarea meseriilor potrivit necesităţii şi în proporţie cu numărul lor (ei apar în special în meseriile mai inferioare ca olărit, cizmărie, cojocărie, etc.), se iniţiază o vie propagandă pentru aceştia pentru a îmbrăţişa meşteşugurile.[15]

Astfel în ziarul „Drapelul” din Lugoj, Titu Haţeg ţine o serie de prelegeri economice prin articole documentare, legate de meserii.[16] Acelaşi ziar anunţă în ianuarie 1902 că în sala mare a Şcolii Române greco-ortodoxe din Lugoj, „domnul Traian Vuia va ţine o prelegere economică despre micile industrii” (meserii)[17]. Anunţul este pus special în atenţia „Asociaţiunii Meseriaşilor români din Lugoj”, înfiinţată în 1901, cu scopul „cultivării membrilor ei prin întruniri, lectură şi prelegeri de specialitate”. [18]

În numărul 13, din 29 ianuarie 1902, „Drapelul” publica sub titlul „Economie” numărul elevilor de la Şcoala de meserii, numită şi „şcoala pentru învăţăcei”, arătând că, în ciuda faptului că populaţia românească e majoritară, numărul şcolarilor români (din această instituţie) e scăzut. Datele erau următoarele[19]:

 

PENTRU NEGUSTORI: STRĂINI ROMÂNI
1. Clasa pregătitoare2. Clasa I

3. Clasa a II-a

1625

16

22

1

TOTAL 57 5
PENTRU INDUSTRIAŞI/MESERII:
1. Clasa pregătitoare2. Clasa I

3. Clasa a II-a

4. Clasa a III-a

3364

56

34

2317

9

2

TOTAL 187 51

 

Datorită propagandei dusă de forurile conducătoare şi a exemplelor bune date de meseriaşii germani şi unguri, care ajunseseră la o situaţie materială bună, se observă o afluenţă mai mare a românilor spre meserii. Din Raportul primarului D. Florescu privind „Lugojul în 1911”, reiese că din cei 900 de meseriaşi, 330 erau români; primăria considera totuși că progresul numeric este minim, probabil raportându-se la anul anterior.[20] În 1913, suplimentul ziarului „Drapelul”, „Revărsat de zori” menţiona existenţa următorilor meseriaşi români în Lugoj:

Aurari – argintari: Iuliu Ilcan, Carolina Ilcan şi Petru Grându;

Măsari: Ion Brebu, Ioţcu Nicolae, Bîreescu Gheorghe, Ciorogariu Goerge, George Ilie, Alexandru Laţcu, Ioan Paliciu, Andrei Sârbu, P. Târăţă, Trăilă Vlad, Cornel Jucu, Nicolae Jucu, N. Tampu;

Tâmplari: Iuliu Doboşan, Constantin Dragomir, Ştefan Laţcu şi Nicolae Paulescu;

Tinichigii: Alexandru Auşeriu;

Rotari: George Abucean, Ştefan Abucea, Constantin Dragomir;

Cârnăţari: Ştefan L. Borlovan, Cornel Biciu, Traian Frenţ, Damaschin Iosif Stan;

Bărbieri: Iosif Cotescu, Nicolae Daminescu, Ioan Dragoescu, Ştefan Ioviţa, Romulus Coşovean, Alexandru Crăciun, Vasile Crista, George Popovici, Ioan Puiu, George Stanciu, Ioan Stanciu, George Toma, Alexandru Voichescu, George Gelişca, Ioan Juranescu, George Stan;

Păpucari: Ioan Albulescu, Isdor Ardelean, George Badicu, Filip Bacu, Ioan Buciu, Vasile Teran, I. Farcaş, George Meneşcan, Petru Păcurariu, Ioan Pârvu, Aurel Popovici, Andrei Suciu, Ioan Trifan, Ioan Jurjescu;

Cofetari: Ioan Luch;

Cizmari: Anna Băloiu, Pavel Baranu, Gheorghe Berariu, Constantin Biro, Ecaterina Borcean, Toma Bombeş, Vasile Boată, Iuliu Bucur, Ioan Craşovean, Ioan Craşovean jun., Iuliu Dobrei, George Dobin, Constantin Dragomir, Vasile Fenchea, Ioan Frenţ, Pavel Frenţ junior, George Harca, Ştefan Ionmovici şi încă 39 de nume;

Olari: Dumitru Arjoca, George Bălan, Nicolae Brebu, Iacob Barbu, Nicolae Biriş, Simion Fironda, Iosif Groza, Ioan G. Iacob, Dumitru Catalincea, Orvan Lăpăduş, Tanasie Lazăr, Constantin Maghina, Tudor Marcu, Constantin Murariu, Alexandru Muscalu, Ioan Muscalu, Nicolae Opriţiu, Petru Opriţiu, Sofia Preda, Ioan Simion, George Jucu;

Croitori: Anton Biffi, Anton Bocean, Ioan Fărcaş, Dumitru Ioanovan, Ilie Mişulescu;

Dogari: Livius Călăment, Petru Catrinescu, Ioan Stoia;

Gănătari/vopsitori: Constantin Dobrin, Alexandru Lupea;

Hornari: Văduva Nicolae Petculescu, George Juranescu;

Făurari/fierari: Petru Constantin Abrucea, Ştefan Dragomir, Nicolea Dragomir, Nicolae Iorga, George Milota, Ioan Milota, Lazăr Mioc, Aurel V. Neda, Iuliu Stoia, Ştefan Sârbu;

Zidari: Constantin Buciu, Vasile Matei;

Ştrengari: Dumitru Doboşan, George Dobrin, Elisaveta Grecu, Ioan Ioanovici, Luca Ioanovici;

Lăcătari – maşinişti: Vasile Barbu, George Stoicănescu, Iosif Juranescu, Richard Jurvanescu, Văd. Teresia Montoi;

Măcelari: Iuliu Andrei, Vasile Andrei, Ioţa Lupu, Pavel Popovici, Nicolae Rusaliu, Lucreţia Ruji, Constantin Serafinescu şi Goerge Voichescu;

Tăbăcari: Maria Dragomir, Ioan Farcaş, Nicolea Cliciovan, Adam Cristerian, Dumitru Olărescu, Gligor Păcurariu, Alexandru Raia, Iuliu Vişan;

Zugravi: Ioan Cerescu, George Crăciunescu;

Cojocari: sunt menţionaţi un număr de 66 de meseriaşi în acest domeniu. Amintim dintre aceştia pe: Constantin Andrei, Ştefan Armenchi, Constantin Astălaş, Ioan Baiescu, Mihai Balint, George Barbu, Urgie Benga, Ioan Berariu, Francisc Binişan, George Buciu, Ioan Cerec, Constatntin Tibulea, Vasile Dobrin, Petru Dragomir, Aurel Ghina, Traian Grozescu, George Grozescu, Vasile Holban, Iosif Ienea, Vasile Isac;

Căbănicieri: Alexandru Berariu, Axientie Gaşpar, Constantin Giura, Toma Iorga, Dragomir Maticiu, Nicolae Petruţ, Aurel Popoviciu, Dimitrie Roşu, Avram Tosiciu, Vasile Tosiciu;

Argăsitori: Constantin Bogdan, Nicolae Bocaciu, Dimitrie Gaşpar, Sofia Meyor, Văd. Constantin Halas, Ladislau Sintescu, Cornel Stoica, Maria Tuculea, Constantin Tuculea, Pavel Udu, Octaviu Vişan;

Măcelari: Pavel Andrei, George Ardelean, Toma Astălaş, Silviu Bader, Iosif Hazi Barbu, Dionisie Bărbulescu, George Bogdan, Teodor Bogdan, Tudor Braşovan, George Dan, Nicolae Dragomir, Ioan Foale, Iacob V. Jivan, Cornel Andrei, Petru Cristurvan, Constantin Lazăr, Secoşan N. Marian, George Mitroni, George Moldovan, Andrei Montoi, Ioan Olariu, Mitru Oprea, Iulian Pan, Tina Peva, Constantin Radu, Constantin Serafinescu, Ioan Simu, Aurel Tinca, Pavel Udrea, Alexandru Vasilie, Pavel Foale, Ioan Micleu;

Turtari: Cornel Nica, Vasile Nica;

Croitori pentru femei: Maria Biffi, Aurelia Buciu, Rozalia Haţegan, Elena Jucu, Ana Partenie;

Sălari: Iosif Vodă;

Brutari: Melania Mihuţ;

Căldărari: Vasile Bogdan, Petru Pastila;

Ospătari: Iosif Hazi Barbu, Dionisie Ioanovici, Anuţa Bolovan, Toma Astălaş, Nicolae Fole, Silviu Boder, George Baca şi Luica Laicu;

Modiste: Cornelia Terfaloga, Cornelia Peştean;

Diverşi:            George Ţăran – tipograf librar

George Stoinescu – electrotehnician

Alexandru Ardelean – electrotehnician.[21]

De remarcat este faptul că printre aceşti meseriaşi şi proprietari de „afaceri” există şi câteva femei: Cornelia Terfaloga – modistă, Cornelia Peştan – modistă, Anuţa Borlovan – ospătară, Melania Mihuţ – brutar (probabil patiseră), Maria Biffi, Aurelia Buciu, Rozalia Haţegan, Elena Jucu, Ana Partenie – croitorese de „dame”, Sofia Major şi Maria Tuculea – argăsitoare.

Din Raportul primarului Lugoj, dr. Ioan Băltescu, din 2 martie 1912, se observă o creştere a numărului meseriaşilor români de la 330 în 1911 la 351 în 1913. În partea editată în limba română, rezultă că la sfârşitul anului 1911 au existat 876 de meseriaşi de sine stătători, iar în decursul anului 1912 au mai devenit meseriaşi de sine stătători 169 de persoane şi au „renunţat” (din diverse motive) 84 de persoane, rămânând la sfârşitul lui 1912, 952 de meseriaşi.[22] Dintre aceştia, mai numeroşi sunt cojocarii (77), cizmarii (69), păpucarii (68), tâmplarii (59), croitorii de haine bărbăteşti (53), henteşii (45), zidarii (29), croitorii de dame (36), brutarii (26), argăsitorii (21), vopsitorii de case (19), etc. La aceşti meseriaşi au lucrat în anul 1912, 885 calfe, iar numărul ucenicilor (şăgârţilor) se cifra la sfârşitul anului 1912 la 721. În anul 1911 – 1912 au frecventat Şcoala de Meserii 576 şăgârţi din care 484 la meserii şi 92 la comerţ.[23]

Tot din raportul primarului privind situaţia Lugojului în 1912 se arată că activitatea a stagnat masiv ca urmare a inundaţiei ce a avut loc în Lugoj în zilele de 26 – 27 mai 1912, calamitate care a distrus complet 219 case de locuit şi 70 de case de lucrători și a stricat 342 case de locuit. În urma inundației au rămas fără locuinţe 1893 de familii, adică aproximativ 8492 de persoane. Paguble au însumat 2.585.451 coroane la persoanele private şi 1.304.000 coroane oraşului.[24]

Cu toate acestea, o serie de meseriaşi au ajuns la o situaţie financiară bună. Astfel, printre membrii de seamă ai reprezentanţei oraşului (reprezentanţe de drept, datorită impozitului mare plătit către stat) figurează: Ştefan Csorba, electrotehnic, Traian Iovanescu, măcelar, Anton Haberern, neguţător de fierării.[25]

Pentru o mai bună organizare şi eficientizare a muncii, meseriaşii s-au reunit în diverse corporaţiuni de meserii şi asocieri, la sfârşitul anului 1913 existând următoarele: Corporaţiunea industriaşilor lugojeni (meseriaşi), Societatea de ocrotire a industriei (meseriei), Grupul lugojean al Asociaţiunii muncitorilor de croitorie din Ungaria, Filiala Societăţii de pensionare, instituită pentru ajutorarea muncitorilor invalizi din Ungaria, Grupul lugojean al Asociaţiunii muncitorilor bârdaşi din Ungaria, Grupul lugojean al Asociaţiunii lucrătorilor de lemne din Ungaria, Asociaţia zidarilor din Lugoj, Asociaţia birtaşilor şi cafetierilor.[26]

Deci, după cum am văzut în cele de mai sus, oraşul Lugoj, din 1850, a avut o evoluţie ascendentă în ce priveşte dezvoltarea economică. Astfel, în 1863 se clădeşte moara cu aburi, a lui Löfflek, în 1864 ia fiinţă fabrica de spirt, peste cinci ani, în 1869, existând o moară sistematică şi o ţesătorie, unde funcţionau peste 80 de războaie.[27] La sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, ca urmare a sporirii populaţiei şi a apariţiei capitalului financiar se fondează o serie de întreprinderi noi: Fabrica de cărămidă (prima) în 1888, Uzina electrică (1899), Filatura de mătase (1904), Ţesătoria Ungaria de Sud (Industria textilă Lugoj) în 1907, Fabrica de calapoade (1910) Abatorul şi Cărămidăria lugojeană de vapori (1911), Moara mare (1916).[28] Pe lângă cele menţionate aici, ziarul „Drapelul” mai aminteşte existenţa, la sfârşitul anului 1911, a cinci fabrici de ţiglă, a unei fabrici de mături, a trei fabrici de ciment, a unei fabrici de copte şi a unei fabrici de lemn de industrie.[29]

În cele ce urmează vom prezenta împrejurările în care au apărut principalele întreprinderi din oraşul de pe Timiş şi evoluţia lor până în 1914.

Întreprinderea de panificaţie din Lugoj şi-a început activitatea în anul 1863, când a apărut prima moară cu aburi, în strada Caransebeşului, aparţănând lui Löfflek.[30] În anul 1870 îşi încetează activitatea, funcţionând în locul ei Moara Spanului sau Moara Spaniolă/Spânească, care arde ulterior.[31] Pe lângă mori au mai funcţionat şi brutării, unele fiind vestite la sfârşitul secolului al XIX-lea, fapt reieşit şi din „Albumul meseriilor şi comerţului”, editat la Budapesta, în 1896. Astfel, îl găsim pe Ştefan Bercean cu brutărie din 1868 şi furnizor al armatei şi pe Stern Mor, din strada Bisericii, brutar din 1872 şi membru în diverse asociaţii.[32] Conform suplimentului „Drapelului”, „Revărsat de zori” (1913) funcţionează ca brutar român, Melania Mihuţ, iar ca şi cofetar român, Ioan Luc.[33] Alte brutării sunt atestate documentar într-un manual statistic din 1928, deci abia după Primul Război Mondial.

De o mare importanţă pentru viaţa oraşului a fost Uzina electrică. De-a lungul timpului această întreprindere a suferit mai multe transformări şi reorganizări. Înainte de anul 1900, iluminatul în oraşul Lugoj se făcea cu petrol lampant. În jurul acestui an, primăria oraşului început tratative cu societatea „Elin” din Viena, prin consiliul comunal al oraşului Lugoj, pentru a construi o uzină electrică (termocentrală) în scopul introducerii iluminatului cu curent electric. În urma acestor tratative, s-a încheiat un contract de concesionare pentru iluminatul oraşului Lugoj pe timp de 50 de ani, după care urma ca uzina electrică să fie răscumpărată de primăria oraşului (se prevedea că poate fi răscumpărată şi în 25 de ani).[34]

În baza acestui contract, societatea „Elin” din Viena, a început construcţia pe terenul cumpărat de la primăria oraşului a unei uzine electrice: o sală a maşinilor, o sală a cazanelor, două birouri anexe şi o sală mare pentru acumulatori. În centrala electrică au fost instalate 2 maşini cu aburi de fabricaţie „Brunkonix – fellder Maschines Fabrik”. Cele două maşini erau acţionate cu aburi produşi de cele două cazane „Tichbeim” care lucrau la 11 atmosfere, încălzirea făcându-se cu lemne, uneori cu lignit, iar pentru tiraj era construit un coş de 32 de metri înălţime. Alimentarea cu apă se făcea dintr-un puţ forat în incinta unităţii. Maşinile antrenau dinamuri care produceau curent continuu, care au intrat în funcţie în anul 1900.[35] Centrala avea şi doi acumulatori care se încărcau în timpul nopţii şi al dimineţii şi care intrau în funcţiune în orele de vârf. Concomitent cu construcţia centralei şi punerea ei în funcţiune, s-a introdus şi reţeaua electrică în oraş de către aceeaşi societate. De menţionat este că-n jurul anului 1900, când s-a pus în funcţiune Uzina electrică, în Lugoj nu exista o industrie care să folosească curent electric, energia electrică fiind utilizată pentru iluminatul public şi casnic.[36]

Crescând cerinţele de energie electrică ale oraşului, iar uzina electrică neputând face faţă solicitărilor, societatea „Elin”, în 1907, a mărit construcţia, instalând în sala maşinilor o maşină cu aburi cu o capacitate mai mare. Tot acum a fost mărită şi bateria de acumulatori la 1100 amperi/ore. Îmbunătăţiri au fost făcute şi în 1911 când s-a instalat un motor Diesel de fabricaţie „Grosser Vagon maschinenfabrik”, cuplat cu o baterie de fabricaţie Wlim şi cu o baterie de acumulator îmbunătăţită. Tot în acest an, datorită extinderii reţelei electrice la distanţe mai mari şi a pierderilor de pe reţea, s-a instalat în uzină un grup electric pentru ridicarea tensiunii.[37]

Uzina electrică a funcţionat în acest fel până-n 1915, când datorită cerinţelor militare ale Imperiului Habsburgic, capacitatea de producţie a fost redusă. De reţinut şi că, dacă până în 1918, în punctele principale se utilizau lămpi cu arc voltaic, în 1925 fiind în reţea un număr de 559 de becuri.[38] Introducerea iluminatului public cu energie electrică a contribuit la modernizarea oraşului şi creşterea confortului populaţiei.

O altă întreprindere înfiinţată în pragul secolului al XX-lea în Lugoj, a fost „Filatura de mătase naturală”, premisele înfiinţării unui astfel de obiectiv industrial datează din secolul al XVIII-lea (după 1716), când Banatul intra sub administraţia austriacă şi începeau primele colonizări cu germani în această regiune. Acum sunt atestate primele preocupări sericicole în zonă, stimulându-se creşterea viermilor de mătase, administraţia camerală introducând în mod obligatoriu plantarea duzilor şi aducând şi colonişti italieni, buni cunoscătri ai acestei ocupaţii.[39]

Deşi în Banat, deprinderea plantării duzilor şi a îngrijirii lor apare, după cum am arătat, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o activitate practică intensă, cu caracter de masă, creştere a viermilor de mătase, nu e pomenită în comitatulul Caraş-Severin decât în anul 1883, cum rezultă dintr-un raport pe anul 1909 a vicecomitelui comitatului Caraş-Severin. Din 1883 locuitorii acestui comitat cresc viermi de mătase şi încasează sume importante de pe urma acestora.[40] Atenţia care se acordă acestei ocupaţii e dovedită şi de faptul că în presa vremii („Drapelul”) erau publicate, la rubrica de economie, serii de prelegeri privind sericicultura.[41]

Creşterea progresivă a materiei şi-n comitatul Caraş-Severin a făcut resimţită necesitatea înfiinţării unei filaturi de mătase. Astfel, în 1904, cu contribuţia statului maghiar şi a oraşului Lugoj s-a construit „Mătăsirea”, care în 1905 intră în funcţiune.[42] După cum arată inginerul Bernfeld Sacha în „Monografia Filaturii de Mătase naturală din Lugoj” (lucrare de uz intern, p.2), în anul 1904 a fost dat în funcţiune corpul propriu-zis al Filaturii unde s-a instalat o centrală termică, o maşină de aburi cu generator electric şi maşinile de filat. Tot în această etapă au fost construite mici patru bazine de decantare cu o capacitate totală de circa 1600 m3 care asigură alimentarea cu apă a producţiei. Legate de corpul de fabricaţie au fost construite mici magazii pentru depozitarea gogoşilor şi a celorlalte materiale, iar în partea dreaptă o clădire pentru locuinţele personalului. Între 1904 – 1906, statul austro-ungar a exploatat întreprinderea direct pentru ca la sfârşitul anului 1906, fabrica să fie predată în arendă fabricantului italian F. G. Paruzzo, din Udine.[43]

În anul 1909, mătăsirea din Lugoj, condusă de F. G. Paruzzo din Udine, avea 232 de muncitori. Vicecomitele Izecutz Aurel arată că în anul 1909, în comitatul Caraş-Severin, în ramura viermilor de mătase erau activate 4828 de familii, din 229 de comune. Tot în această perioadă, s-au produs în total 107309 kg de coconi, pentru care s-au plătit cultivatorilor 221.000 de coroane, din care în Lugoj 33.150 coroane.[44] În acelaşi raport se arată că administraţia se îngrijea în continuare de lărgirea bazei economice a sericiculturii. Astfel, se precizează că în 1909 s-au sădit 19332 de frăgari, din care doar 9026 „s-au înmulţit”. În comitat, existau la data raportului 118.007 frăgari în total, din care 36.792 erau buni pentru cules. Inspector cu problemele sericicole în Comitatul Caraş-Severin era consilierul ministerial Paul Bezerdy.[45]

În partea a doua a anului 1906, statul austro-ungar a continuat lucrările de construire a două corpuri: secţie de preparaţie şi magaziile (1963) – unde era locuinţa patronului Paruzzo şi grădiniţă şi creşă (1963) – unde era dormitorul muncitoarelor italiene aduse pentru instruirea filatoarelor, fierbătoarelor, înnodătoarelor, etc.[46]

Între 1914 – 1920, activitatea s-a desfăşurat cu intermitenţe, neexistând date precise asupra activităţii fabricii. Cert este că în perioada 1900 – 1920 s-a utilizat masiv şi munca minorilor; într-un raport din 1915 se preciză că din totalul de 9036 salariaţi din diverse întreprinderi din comitatul Caraş-Severin, 1150 erau sub 16 ani.[47]

Prin alipirea Banatului la România, Filatura de mătase naturală din Lugoj a trecut în patrimoniul statului român, fiind tutelată de fostul Minister al Agriculturii şi Domeniilor.

În 21 martie 1907, s-a înfiinţat în Lugoj Întreprinderea „Industria textilă” purtând numele de „Del Magyarorszag” (Ungaria de Sud). A fost fondată de Wilhelm Auspitz & Comp., obictivul ei fiind exploatarea industrială şi comercială a fabricii textile din Lugoj, precum şi luarea în arendă şi exploatarea altor uzine. Wilhelm Auspitz & Comp. a achiziţionat un terenul arabil de 4 iugăre, înregistrat în Cartea Funduară Nr. 4263 din Lugojul German cu numărul topografic 2915 şi un teren de 4 iugăre de la numărul topografic de la 2916, vărsător fiind Laszo Mor din Lugoj.[48] Terenul a fost mărit ulterior prin noi cumpărări.

În 1908, fondatorii au schimbat denumirea fabricii în „Del Magyarszagi Textiliper Reszvenytarsosag” (Industria textilă Sud ungară, Societate anonimă pe acţiuni). În mai 1909 au fost construite locuinţe pentru o parte a angajaţilor, două magazii, un turn de apă, o clădire pentru ţesătoria de bumbac, o uzină pentru cazan, o torcătorie[49]. Devenind Societate Anonimă, întreprinderea a fost preluată cu toate construcţiile de instituţiile bancare Pester Ungar Comerzalbank (Banca Comercială Budapestană) şi Bancară Elveţiană. Noua întreprindere este înregistrată la numărul 47 în Registrul firmelor sociale din Lugoj. În 1913, întreprinderea e vândută la licitaţie (399.775 de coroane) firmei Lugos Textilipar, societate pe acţiuni din Budapesta.[50]

În momentul transformării ei în Societate Anonimă, fabrica avea o filatură completă de lână, o pieptănărie şi o ţesătorie. Secţia de lână avea 38 de războaie mecanice, iar secţia de bumbac avea 170 războaie mecanice. Puterea motrice consta în două cazane cu aburi şi o turbină. Ţesătoria de bumbac dispunea de o clădire pentru birouri şi de o conductă de aprovizionare cu apă din râul Timiş, prevăzută cu o staţie de pompare electrică pe malul râului.[51]

Capitalul social la înfiinţarea societăţii anonime era de 1.090.000 coroane pentru ca în 1915 să se majoreze la 1.750.000 de coroane austriece[52], dovada bunei administrări a firmei şi a evoluţiei ascendente a industriei în această perioadă.

Mai mult surse documentare atestă apariţia în peisajul industrial al Lugojului a unei noi întreprinderi: Fabrica de calapoade, în 1910[53]. A apărut sub formă de firmă individuală, proprietarul fiind Parvy Sandor (deţinător al unui circular în comuna Goleţi). Fabrica funcţiona cu vapori şi avea 16 muncitori, fiind amintită încă din 1906, ca aparţinând lui Hekker şi Petrovski.[54] După înfiinţarea întreprinderii, Parvy Sandor se asociază cu Hekker Victor şi Roger Nanolor, care conduc întreprinderea până după Primul Război Mondial. În 1919, întreprinderea devine Societate Anonimă. Fabrica a fost dotată în 1912 cu o maşină de aburi de 160 C.P. în locul celei vechi, un grater, câteva fierăstraie, panglică circulară, maşini de copiat, calapoade, maşini de frezat tocuri din lemn.[55] După ce întreprinderea devine Societate Anonimă, datorită unor interese ale băncii care o finanţa, director devine dr. Frenkel, care o conduce până în 1927 când dă faliment. Ulterior a fost cumpărată de Lofler şi Schonberger care o administrează până în 1940.[56]

Un nou pas spre modernizarea oraşului a fost înfiinţarea, în 1911, a Abatorului din Lugoj, neexistând unul propriu-zis până la această dată. Tăierile de animale se făceau până atunci în aşa-zisa „Curte economică”, un abator impropriu unde se lucra rudimentar (animalele erau tăiate pe o platformă de beton, de unde sângele se scurgea prin rigole, şi nu prin canale, direct în râul Timiş aflat la 15 – 20 de metri; fiecare patron avea ucenici care ajutau la lucrul greu: carnea era dusă acasă şi prelucrată după cunoştinţele proprii; controlul cărnii era asigurat de medicul veterinar al Primăriei, locul de tăiere aparţinând acesteia).[57] Abatorul construit între anii 1909-1911 era miniatura abatorului Buday din Pesta şi îndeplinea toate normele igieno-sanitare. Avea două hale de sacrificare (una pentru porcine şi alta pentru bovine şi ovine), iar mijlocul corpului de clădire era frigoriferul propriu-zis, alimentat de „casa” de maşini aflată în prelungire. Frigoriferul avea două camere mari, compartimentate la un moment dat în 50 de spaţii (câţi patroni erau). Pentru scoaterea cărnii din frigorifer erau ore bine fixate pentru a evita pătrunderea aerului cald în interior, mai ales pe timp de vară.[58] Abatorul era dotat cu toate cele necesare unei bune funcţionări, bineînţeles cu tehnologia modernă la aceea vreme. Pe lângă casa maşinilor funcţiona şi o fabrică de gheaţă care realiza 240 de prisme de gheaţă în 8 ore. La 100 de metri de sala de tăiere normală şi de frigorifer se afla „sala sanitară”, unde erau sacrificate animalele bolnave sau suspecte de boală. Apele folosite se scurgeau într-un bazin special unde erau sterilizate cu var cloros pentru a nu infecta apa Timişului. Odată cu construirea Abatorului s-au ridicat şi locuinţe pentru angajaţi. Pentru distribuirea şi valorificarea cărnii erau câţiva măcelari angrosişti, ceilalţi umblând cu marfa pe la diverse târguri cu aşa-zisa „şatră”. De menţionat că numai angrosiştii aveau prăvălii, în 1920 existând 4 astfel de unităţi; până în 1940 se ajunge la 40.[59]

Dezvoltarea industrial – economică, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, a determinat o serie de transformări la nivel social. A apărut un număr crescând de muncitori şi au apărut, în mod firesc, şi problemele legate de relaţia cu angajatorii. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au semnalat nemulţumiri ale lucrătorilor din diferite ateliere meşteşugăreşti. Anul 1857 marchează începutul organizării calfelor de pălărieri (probabil într-un fel de sindicat), iar în 1861 muncitorii lugojeni iau atitudine împotriva abuzurilor săvârşite de autorităţile locale. Tot în Lugoj întâlnim şi asociaţii profesionale ale cizmarilor şi dulgherilor. Un moment important în mişcarea de organizare a muncitorilor a fost constituirea în 1893 a Partidului Social Democrat (P.S.D.) care atrage în rândurile sale muncitori de diverse profesii: curelari, tipografi, brutari, croitori, lemnari, etc. Odată organizaţi în P.S.D., muncitorii au desfăşurat demonstraţii de protest şi greve.[60] În zilele de 24-25 decembrie 1905 a avut loc la Lugoj Congresul de constituirea a secţiei locale a P.S.D., eveniment hotărâtor pentru trasnferarea de la Budapesta la Lugoj a redacţiei publicaţiei „Adevărul” („Clanul poporului”), o modalitate potrivită pentru dezvoltarea conştiinţei muncitoreşti în spirit autohton. De remarcat şi faptul că la greva din 1904 din Banat iau parte şi muncitori feroviari din Lugoj.[61] Şirul acţiunilor greviste a continuat cu cele ale muncitorilor de diferite profesiuni: croitori, brutari, zugravi, vopsitori, constructori, dogari, zidari, tâmplari, tinichigii.[62]

Dezvoltarea impetuoasă a meseriilor şi a industriei, progresul înregistrat în în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi ulterior, a impus crearea unor surse de finanţare stabile. Astfel, până la declanşarea primului război mondial în comitatul Timiş activau nouă institute româneşti de credit (Timişana – Timişoara; Bergsana – Beregsău; Ancora – Gătaia; Chizeteana – Chizătău; Banca Populară – Birchiş; Coroana – Timişoara; Făgeţeana – Făget; Lipovana – Lipova; Luceafărul – Vârşet) la care se adăugau cele din oraşul Lugoj (Poporul; Economia; Lugojana; Banatul; Agricola)[63].

Trebuie remarcat că până spre finele secolului al XIX-lea, intelectualitatea română din Lugoj era proeminentă în majoritate din rândul meseriaşilor, pentru români precticarea meseriilor apărând ca principala formă de promovare în domeniul economic. După anul 1872 asistăm la un proces treptat de decădere a meşteşugurilor şi meşteşugarilor în faţa concurenţei pe care o aduce cu sine producţia de fabrică. Pentru supravieţuire această categorie socială încearcă diverse forme de asociere, nici una viabilă datorită inexistenţei forţei financiare corespunzătoare.[64]

Lipsa de capital reclamă existenţa unui sistem bancar intuit şi de mica burghezie românească nu numai ca necesitate a emancipării economice a românilor, în condiţiile în care aceştia nu erau nici mari proprietari de pământ şi nici industriaşi, ci şi ca virtuală posibiliate de îmbogăţire. Într-o atare situaţie, eforturile se vor canaliza spre creditarea şi finanţarea agriculturii, care presupunea capitaluri relativ modeste.[65] Astfel pe fondul potenţării economice se pun bazele sistemului bancar românesc în Lugoj. Apar: Casa lugojeană de economii (1870), Banca Cărăşana (1880), Banca Poporală lugojeană (1883), Banca „Lugojana” (1889), Banca Meseriaşilor şi Comercianţilor (1899).[66]

            Casa lugojeană de economii (Lugosi Takarekpensztar) este prima instituţie bancară din oraşul Lugoj care apare menţionată în documente. Se precizează că s-a înfiinţat în 1870 şi a preluat şi activitatea din regiunea Reşiţei, dar după o serie de nereguli a dat faliment în anul 1876.[67]

În 1880 îşi începea activitatea Banca Cărăşană („Krassoi Takarekpensztar”), cu sediul pe strada Cuza-Vodă vis-a-vis de sediul Băcii de Stat, banca cu cea mai mare longevitate dintre instituţiile bancare lugojene (până în 1948).[68] Explicaţia se găseşte şi în faptul că banca avea şi capital străin. În 1913 capitalul acţionarilor se ridicase la 4.000.000 de coroane, iar profitul la 567.498 coroane, situaţie neîntâlnită la băncile cu capital exclusiv românesc. În perioada războiului, această bancă făcea operaţiuni bancare de trimitere a banilor prizonierilor din Rusia şi Italia, acordând în acelaşi timp şi avansuri băneşti pe rente de război. Demn de remarcat este faptul că până în 1906, director executiv al acestei bănci a fost Iulian Ianculescu căruia în semn de recunosştinţă pentru activitatea desfăşurată i se acordă un venit anual de 2400 de coroane până la sfârşitul vieţii.[69]

După Iványi Istvan, în 1883 lua fiinţă „Lugosi Népbank”, cunoscută sub denumirea de Banca Populară Lugojană, cu sediul pe Strada Bălcescu, lângă ceasul electric, bancă care a activat până între cele două războaie mondiale. Acelaşi autor menţionează înfiinţarea în 1899 a Băncii meseriaşilor şi comercianţilor („Lugosi ipar as kereskedelmi bank”) , care a funcţionat pe strada Gării.

În anul 1889 ia fiinţă Banca Lugojana, ca primă bancă românească mai puternică. „Lugojana” avea un capital social de 300.000 coroane, fonduri proprii de 60.000 de coroane şi depuneri de 900.000 de coroane. În fruntea băncii a fost protopopul G. Popovici, figură marcantă a vieţii politice româneşti din monarhia austro-ungară. Încă de la început, prin statut, se preciza clar scopul acestei bănci: „promovarea spiritului de economie în popor, precum şi de a fi în ajutorul civililor din toate clasele, cu deosebire însă a <<plugarilor>>”[70]. Astfel, acest institut de credit şi economii acorda împrumuturi cu acoperire ipotecară şi pe lombard cu 8 %, primea depuneri acordând o dobândă de 4 % fără anunţ şi cu anunţ cu 5 % şi de asemenea, oferea corporaţiilor cu scop de subscriere tot o dobândă de 5 %, practicând dividente de 8 % pentru acţionarii destul de mari.[71] O privire asupra cifrei depunerilor şi a profiturilor înregistrate în perioada 1900 – 1903 indică o creştere anuală constantă a profiturilor (cu 3 %) şi a depunerilor cu 2 %, care, deşi modestă, a dat băncii stabilitate. Începând cu 1907, „Lugojana” înregistrează o scădere a fondurilor proprii de la 90.000 de coroane la 60.000 de coroane şi a depunerilor de la 1.500.000 la 1.300.000 coroane, această scădere putând fii corelată speculativ cu înfiinţarea în acelaşi an, la Lugoj, a unei filiale a Băncii „Albina”. Scăderea depunerilor şi a profiturilor a continuat şi în anul următor, determinând fuzionarea „Lugojanei” cu filiala din Lugoj a „Albinei” în martie 1909.[72]

Aşa cum am precizat de la început, băncile româneşti şi-au orientat activitatea cu precădere spre agricultură. Pe această direcţie s-a înfiinţat, cu capital românesc, în 1897 „Economica” asociaţie de păstrare şi anticipaţiuni, denumită din 1903 Agricola, bancă de credit ca societate pe acţiuni, cu un capital social iniţial de peste 50.000 de coroane, care se va ridica în perioada următoare, când la conducerea băncii vine Vasile Pelinici la 200.000 de coroane. Din comitetul de conducere al băncii făceau parte economii Gheorghe Rusaleu, Ioan Maver, Al. Lupu, Nicolae Andrea. Principala activitate o constituie vânzarea de cereale şi maşini agricole.[73]

O altă bancă românească de prestigiu, înfiinţată în 1900, a fost Banca Poporul, care a funcţionat în partea românească, pe drumul dintre cele două biserici româneşti. A fost cu precădere o bancă a românilor uniţi, având în frunte o altă personalitate a spiritualităţii lugojene, canonicul Ioan Boroş. Capitalul acestei bănci a cunoscut o evoluţie ascendentă. Dacă la înfiinţare capitalul social a fost de 120.000 de coroane, în 1913 va creşte de 4 ori, ajungând la 600.000 de coroane, depunderile crescând de 4,4 ori iar profitul de 3,1 ori. Explicaţia este în politica economică mult mai raţională decât a Băncii „Lugojana” (acordarea de dividente de numai 5 % şi alocarea mai multor fonduri pentru cultură).[74]

Deloc neglijabilă a fost activitatea desfăşurată de Asociaţia de păstrare şi anticipaţiuni Concordia, datând din 1878 ca o asociaţie a funcţionarilor  comitatului, transformată în 1904 în institut de credit şi economie, cu un capital iniţial de 150.000 de coroane. În 1909, Concordia anunţă publicul că a introdus un nou sistem de depuneri (unic în Lugoj până în acel moment) asociat cu asigurare pe viaţă, în înţelegere cu o societate olandeză, în conformitate cu care  fiecare membru plăteşte rata săptămânală de către o coroană, urmând ca după 15 ani cu tot cu dobânzi, să primească 1000 de coroane. „Concordia” introducea şi limita de vârstă: 20 – 60 de ani. Activitatea acestei bănci trebuie privită şi înţeleasă în sensul evoluţiei capitalului, a dobânzilor practicate şi în special a rolului jucat în planul vieţii social-culturale.[75]

În 1902 se înfiinţează „DelMagyarorszagi bank” (Banca sud-ungară) care a funcţionat în fostul palat Bejan din partea românească, partea de către Timiş, bancă preluată ulterior de către Banca „Cărăşana”.

Apariţia instituţiilor bancare în Lugoj a fost surprinsă în date statistice şi redată în presa locală. Pe lângă anunţurile de întemeiere a unor noi institute de credit, ziarul „Drapelul” prezenta cititorilor şi şedinţele băncilor şi noutăţile pe care acestea le aduceau. În ce priveşte numărul băncilor lugojene, acesta a fost într-o permanentă creştere. În 1894 erau în Lugoj 5 institute de credit, în 1902 – 8 instituţii bancare, iar în 1904 – 9. Comitatul Caraş-Severin era, în privința instituțiilor de credit din Ungaria, pe locul 8 din 81, iar Lugojul pe locul 10 în rândul oraşelor după Budapesta, Oradea, Timişoara, Cluj. Ziarul „Drapelul” comenta în 1902 „aproape tot al doilea om cu care te întâlneai era director de bancă sau cel puţin membru într-un comitet de supraveghere”[76].

Din raportul primarului oraşului Lugoj, dr. Ion Băltescu, ţinut în 2 martie 1913, reiese că în anul 1912 figurau în acest oraş următoarele bănci; „Cărăşana”, „Banca Poporală” din Lugoj, „Concordia”, „Banca Sud-Ungară”, Banca „Albina”, „Agricola”, Banca „Meseriaşilor”, „Banatul” institut de credit, Banca Comercială. În acelaşi an s-a construit şi imobilul Băncii de Stat şi a luat fiinţă o filială a Băncii austro-ungare (Oztrak magyar – Bank).[77]

În ce priveşte personalul aflat la conducerea băncilor româneşti din Banat şi Transilvania, se poate observa că majoritatea fruntaşilor politici români sunt implicaţi în activitatea economică: Visarion Roman, Partenie Cosma, Aurel Vlad, Titus Haţeg, George Popovici, Ioan Boroş.

Băncile româneşti timişene, deşi s-au confruntat cu mari dificultăţi datorită concurenţei făcută de instituţiile de credit austriece şi maghiare, susţinute de oficialităţile timpului, au adus totuşi servicii importante populaţiei româneşti, contribuind cu credite mai ieftine, la consolidarea păturii mijlocii a ţărănimii române, a meşteşugarilor şi investitorilor români. La fel de important a fost sprijinul dat mişcării naţionale, instituţiilor de cultură naţională (şcolilor, Bisericii, Reuniunilor Culturale, etc.)[78]. Astfel, Banca „Lugojana”, în 1903 avea prevăzut un fond pentru cultură de 400 de coroane pe an, un fond pentru scopuri de binefacere de 570 de coroane pe an, şi un fond pentru scopuri culturale şi umanitare la dispoziţia directorului de 377,42 coroane pe an din profitul realizat.[79] De remarcat că fondul destinat culturii de către această bancă a scăzut din anul 1900 când era de 1500 de coroane, probabil datorită problemelor economice.[80]

În concluzie, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, oraşul Lugoj dobândeşte statutul unui important centru economic, revirimentul manifestându-se prin dezvoltarea unei puternice industrii şi a unui sistem bancar bine închegat. Acest progres se va reflecta și pe plan edilitar. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea Lugojul va deveni, deasemenea, un oraş modern şi pe plan spiritual.

 

 

 


[1] Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timiş. Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998, p 141

[2] Ibidem, p.145

[3] V. Şchiopescu, Date privind istoricul meseriilor în oraşul Lugoj până la 31 decembrie 1963, document din Arhiva Muzeului de istorie din Lugoj, p 1

[4] I. Lotreanu, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice „Ţara“, Timişoara, 1944, p 252

[5] Medina Săvulescu, Lugojul – model de convieţuire şi convergenţe multietnice

[6] Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr. 42, din 6/19 aprilie, p 3

[7] Idem, nr. 47, din 20 aprilie/3 mai, p 2-3

[8] Rusu, Alexandru, Rudneanu, Const., Călători străini despre Banat şi Timişoara(sec. XVII-XIX),  în Studii de istorie a Banatului, vol. III,Timişoara,1970, p. 114-155

 

[9] V. Şchiopescu, op. cit., p 7

[10] Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr. 85, din 23 iulie/5 august, p 2

[11] Ţintă Aurel, Colonizări habsburgice în Banat, Editura Facla, Timişoara, 1972, p 66

[12] Heinrich  Lay, Denumirea  străzilor lugojene din cele mai vechi timpuri până în prezent; Toging a. Inn,2007, p.7şi următoarele;

[13] Gömöry Lajos, A Magyar Ipar és Keresedelem Orszagos Albume, Budapesta, 1896, p 357-361

[14] Fondul Arhivistic al Muzeului de istorie din Lugoj, Monografii diverse, volumul II, p 12 – 14

[15] V. Şchiopescu, op. cit., p 15

[16] Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr. 12, din 26 ianuarie/8 februarie, p 3

[17] Idem, nr. 13, din 29 ianuarie/8 februarie, p 3

[18] Idem, I, 1901, nr. 91, din 14/27 noiembrie, p 1-2

[19] Idem, II, 1902, nr. 13, din 29 ianuarie/8 februarie, p 3

[20] Idem, XI, 1911, nr. 51, din 1/14 mai, p 2-3

[21] Revărsat de zori, supliment Drapelul, Lugoj, XIII, 1913, nr. 85, din 13/26 august, p 5-6

[22] Drapelul, Lugoj, XIII, 1913, nr. 52, din 2/15 mai, p 2

[23] Fondul Arhivistic al Muzeului de istorie din Lugoj, Monografii diverse, volumul II, p 19

[24] Drapelul, Lugoj, XII, 1912, nr. 56, din 17/30 mai, p 1-3

[25] V. Şchiopescu, op. cit., p 20

[26] Ibidem

[27] Gheorghe Luchescu, Lugojul – vatră a unităţii naţionale, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1944, p 7

[28] Dan Popescu, Ghid turistic. Lugoj şi împrejurimi, Fundaţia Europeană Drăgan, Lugoj, 1993, p 38

[29] Drapelul, Lugoj, XII, 1912, nr. 51, din 1/14 mai, p 2-3

[30] Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, város:torténete adatok és vazlatok, Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p 11

[31] Emeric Lay, Începutul dezvoltării industriei în Lugoj, Tibiscus, V, 1979, p 277

[32] Şchiopescu Virgil, Slănină Vasile, Date cu caracter monografic privind istoricul şi evoluţia întreprinderii de panificaţie Lugoj, document dactilografiat, Muzeul de istorie din Lugoj, p 1

[33] Revărsat de zori, supliment Drapelul, Lugoj, XIII, 1913, nr 85, din 13/26 august, p 6

[34] Vasile Slănină, Monografia Întreprinderii de gospodărire orăşenească I.G.O.L. Lugoj, document dactilografiat, Muzeul de istorie din Lugoj, p 2

[35] Fondul Arhivistic al Muzeului de istorie din Lugoj, Monografii diverse, volumul III, p 3

[36] Ibidem

[37] Vasile Slănină, op. cit., p 3

[38] Ibidem

[39] Mihai Mircea Rusu, Aspecte ale vieţii social – economice a oraşilui Lugoj în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX, în “Tibiscus”, V, 1979, p 269-270

[40] Bernfeld Sacha, Virgil Şchiopescu, Filatura de Mătase naturală Lugoj – Banat, document, Muzeul de istorie din Lugoj, p 2

[41] Drapelul, Lugoj, XII, 1912, nr. 5, din 10/28 ianuarie, p 2. Vezi şi numărul 8 din 5/18 ianuarie, p 3

[42] Idem, V, 1905, nr. 30, din 12/25 martie, p 2

[43] Fondul Arhivistic al Muzeului de istorie din Lugoj, Monografii diverse, volumul III, p 4

[44] Ibidem

[45] Bernfeld Sacha, Virgil Şchiopescu, op. cit. , p 4

[46] Ibidem

[47] Fondul Arhivistic al Muzeului de istorie din Lugoj, Monografii diverse, volumul III, p 4

[48] Vrăbieş Elena, Şchiopescu Virgil, Răducu Ştefan, Monografia întreprinderii Industria textilă”- Lugoj până în anul 1963, document, Muzeul de istorie din Lugoj, p 2

[49] Ibidem

[50] Fondul Arhivistic al Muzeului de istorie din Lugoj, Monografii diverse, volumul II, p 3

[51] Ibidem

[52] Vrăbieş Elena, Şchiopescu Virgil, op. cit., p 3

[53] Dan Popescu, op. cit, p 39

[54] Iványi Istvan, op. cit., p 186

[55] Firică Nicolae, Şchiopescu Virgil, Date cu caracter monografic privind Fabrica de calapoade Lugoj, document, Muzeul de istorie din Lugoj, p 1

[56] Ibidem

[57] Fondul Arhivistic al Muzeului de istorie din Lugoj, Monografii diverse, volumul III, p 1

[58] Ibidem

[59] Ibidem, p 2

[60] Gheorghe Luchescu, op. cit, p 12

[61] Drapelul, Lugoj, IV, 1904, din 21 aprilie/4 mai, p 2

[62] Hilda Mureşan, Aspecte ale unor mişcări greviste din Banat la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, în “Studii şi cercetări de istorie”, 1957, nr. 1-4

[63] Ion Munteanu, Rodica Munteanu, Timiş – Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998, p 179

[64] Luminiţa Walner-Bărbulescu,  Instituţiile bancare în Lugoj, manuscris, Muzeul de istorie din Lugoj, p 1

[65] Ibidem, p 2

[66] Gheorghe Luchescu, op. cit, p 7

[67] Iványi Istvan, op. cit, p 186

[68] Fondul Arhivistic al Muzeului de istorie din Lugoj, Material monografic, volumul II, p 9

[69] Luminiţa Walner-Bărbulescu, op. cit, p 5

[70] Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr 3, din 5/18 ianuarie, p 2

[71] Ibidem

[72] Luminiţa Walner-Bărbulescu, op. cit, p 5-6

[73] Fondul Arhivistic al Muzeului de istorie din Lugoj, Material monografic, volumul II, p 9-10

[74] Ibidem, p 11

[75] Luminiţa Walner-Bărbulescu, op. cit, p 6

[76] Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr 30, din 13/26 martie, p 2-3

[77] Fondul Arhivistic al Muzeului de istorie din Lugoj, Material monografic, volumul II, p 11

[78] Ion Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit, p 179

[79] Drapelul, Lugoj, III, 1903, nr. 15, din 6/19 februarie, p 2-3

[80] Idem, I, 1901, nr. 18, din 28 februarie/13 martie, p 3

Leave a Reply

*

Cod securitate *

captcha *