Uniunea Europeană Banat din România - UEF Romania

Rolul cadrelor didactice în modernizarea societății bănățene la începutul secolului xx

Autor: prof. dr. Angela Dumitrescu

Comunitatea sătească se constituie tradiţional-istoric ca o societate redusă ca număr de persoane, cu frontiere precise, în care se sesizează cu claritate confruntarea dintre tradiţional şi modern, dintre sacru şi profan, dintre trecut şi timpul prezent iar transformările în mentalităţi şi comportamente nu se pot produce fără rezistenţă şi neînţelegeri . În analiza duelului dintre tradiţie şi modernitate comunităţile rurale sunt unităţile de cercetare cele mai pertinente, iar recurgerea la descrierea caracteristicilor perioadei nu se poate face credibil decât recurgând la „vechiul limbaj” al epocii, la desacralizarea unui trecut considerat uneori în unele aspecte ca intangibil, la relevarea părţilor „negative” ale acestuia.
Într-un cuvânt trebuie să recurgem la „confruntare”.
În întreg Banatul, structura demografică până la Primul război mondial evidenţiază importantele schimbări din societate: populaţia rurală se modernizează treptat, în timp ce oraşele trăiesc o perioadă de dezvoltare aproape explozivă, rapidă şi cu efecte directe asupra mentalităţilor şi a modului de viaţă al populaţiei urbane. Modernizarea unei societăţi nu trebuie să excludă tradiţiile acesteia. Construirea noilor realităţi ale unei comunităţi ce evoluează se bazează, în principal, pe treptele consolidate deja de tradiţii, pe modificarea şi nuanţarea acestora. Atât „tradiţia” cât şi „modernizarea” se constituie în procese istorice reale, complexe. Ele se reflectă şi se regăsesc în toate manifestările unei societăţi.
Cele două fenomene sunt trăite şi percepute nuanţat de diferitele categorii sociale şi înregistrează diferite ritmuri şi intensităţi în evoluţie, în mediul urban faţă de cel rural.
Modernizarea determină mutaţii în planul concret, economic, dar şi în cel al mentalului, în manifestările culturale. În cele din urmă, progresele devin vizibile în modul de viaţă al oamenilor, în alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţe, ocupaţii, nivel de trai, relaţii interumane, stratificare socială.
Cea mai importantă componentă a modernizării unei societăţi o constituie, fără îndoială, educaţia. În primul rând, aceasta face posibil progresul în mentalităţi, fapt ce se reflectă apoi în realizările concrete ale comunităţilor umane. Trebuie, însă, ca educaţia să îşi găsească suportul şi în culturalizarea efectuată prin intermediul altor structuri culturale. Cele mai importante instituţii de acest tip sunt bibliotecile. Bibliotecile şcolare erau considerate o necesitate a vremurilor civilizate în care tempoul grăbit al vieţii impunea şi asimilarea în volum mai mare a lecturilor şcolare ca hrană culturală. Se considera că ceea nu se putea preda în şcoală, datorită timpului prea scurt, se putea suplini prin lectură. În bibliotecile şcolare cărţile trebuiau să fie selecţionate conform caracteristicilor de dezvoltare psihică şi de gândire a copiilor. Biblioteca pentru şcolari avea însă, ca scop principal, promovarea dragostei de carte şi de literatură, precum şi menţinerea vie a dragostei de neam .
Eforturile şi sacrificiile materiale importante pe care le-a făcut populaţia Banatului istoric pentru menţinerea în activitate a şcolilor confesionale sau pentru susţinerea financiară a acestora vor avea rezultate pozitive în creşterea numărului ştiutorilor de carte în rândul sătenilor şi în ridicarea nivelului cultural al locuitorilor în general. La aceasta se adaugă şi măsurile adoptate de autorităţi pentru extinderea reţelei şcolare de stat .
Potenţat de progresul demografic, dar şi de cel al creşterii nivelului de instruire şcolară şi profesională va creşte, între anii 1900-1918, numărul populaţiei active ce se implică în mod constant în procesul evolutiv al societăţii. Factorii ce influenţează aceste modificări sunt, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, tot mai numeroşi. Prin complexitatea interferării lor aceştia facilitează modernizarea.
Înmulţirea locuitorilor oraşelor a fost însoţită de o pronunţată diversificare a ocupaţiilor şi de o orientare masivă către profesiuni şi activităţi impuse de procesul de urbanizare şi modernizare. Dezvoltarea activităţilor industriale au necesitat existenţa şi calificarea unei forţe de muncă specializate, calificate prin şcoală şi capabilă să recepteze şi să-şi asimileze înnoirile civilizaţiei moderne . Mutaţiile intervenite în structura ocupaţiilor umane se corelează cu cerinţa elementară a ştiinţei de carte. În acest context, dezvoltarea reţelei şcolare a devenit o cerinţă importantă, pe care comunităţile locale bănăţene o vor susţine. În toate domeniile: minerit, industrie, comerţ, transporturi, armată, există creşteri sensibile ale numărului de locuitori implicaţi în activităţile economice moderne. Acestea se regăsesc în principalele oraşe: Timişoara şi Vârşeţ. Evoluţia procentuală, (majorările cu 17,03%, respectiv cu 7,95% a populaţiei active), evidenţiază preocuparea tot mai mare a locuitorilor pentru prestarea unei munci salariate. În Banat s-a format, de altfel, şi o mentalitate în acest sens. Fenomenul implică interpretări interesante din prisma raportului numeric ce se poate observa prin comparaţie: creşterea procentuală a populaţiei active se corelează, în mediul urban, cu mărirea numărului de persoane întreţinute, în timp ce în lumea satelor scăderea numerică a celor activi pe piaţa muncii nu determină o descreştere a populaţiei pasive.
Creşterea populaţiei implicate în activităţile economice este definitorie pentru sensul modern al procesului de urbanizare. În Timişoara se constată că ocupaţiile agricole sunt pe cale de dispariţie, deşi încă se menţin, iar industria, băncile, comerţul, administraţia, transporturile, învăţământul şi cultura cumulează peste 70% din totalul persoanelor ocupate. Distribuţia populaţiei active este inegală în mediul rural şi urban, în oraşe fiind concentraţi mai mult de jumătate din locuitorii muncitori.
Populaţia activă, urbană, ocupată în industrie, comerţ, credit, transporturi, servicii publice, învăţământ, cultură şi profesiuni liberale concentrează 46,2% din totalul locuitorilor care munceau.
Cu toate acestea, ocupaţia principală a locuitorilor Banatului, în mediul rural, continuă să fie agricultura, deşi tendinţa generală era de scădere. Aceasta demonstrează că tradiţia era încă puternică, mai ales în mediul rural. În preajma primului război mondial, peste 75,3% din populaţia rurală a provinciei era dependentă de această ramură economică . Dintre aceştia, 45,9% erau români .
Intervine, inevitabil, şi o modernizare a acestei activităţi tradiţionale a satului: agricultura. Perfecţionarea tehnicilor folosite şi înnoirea bazei materiale cu utilaje agricole mecanice, (maşini de secerat, de treierat, batoze şi trioare), au fost căile prin care acest sector economic a evoluat. Aceasta implica obţinerea de informaţii tehnologice, utile, prin frecventarea cursurilor practice predate în şcoli. Ca efect imediat se observă o scădere a numărului muncitorilor zilieri şi a servitorilor casnici. În acelaşi timp creşte numărul celor ocupaţi cu meşteşugurile şi în industrie. Toate aspectele menţionate marchează o rupere a închistării societăţii agricole rurale tradiţionale şi o modernizare evidentă a acesteia. Toate aspectele economice menţionate definesc un profil nou al vieţii şi mentalităţilor bănăţene la începutul secolului XX, ce derivă, de asemenea, din procesul modernizării.
Evoluţia serviciilor publice, creşterea cantitativă şi calitativă a profesiunilor liberale, implicau, în general, o pregătire profesională . Aceasta se dobândea prin şcoală. Dinamica profesiunilor libere atestă o societate bănăţeană aflată în plin proces de dezvoltare şi schimbare.
În sistemul de învăţământ confesional românesc din Banat accentul s-a pus, la începutul secolului XX, pe cursurile practice care să determine o orientare cât mai pragmatică şi modernă a instruirii tradiţionale a primului nivel de instrucţie dar şi pe implementarea la nivelul şcolilor elementare a ultimelor teorii şi cunoştinţe metodico-pedagogice specifice perioadei. Începând din clasa I de la şcoala primară, cel puţin teoretic, instrucţia avea drept scop transformarea elevului într-un membru folositor al societăţii, un om sănătos, harnic, înţelept, milostiv, iubitor de dreptate şi adevăr .
Scopul învăţământului confesional, în general era deci, unul nobil şi în conformitate cu idealurile vremii. „Armele” prin care războiul declarat împotriva neştiinţei trecutului putea fi câştigat erau cărţile . Şezătorile culturale erau considerate un mijloc foarte bun de a trezi între ţăranii neştiutori de carte interesul pentru scris şi citit. La aceste întruniri trebuiau să se discute cu sătenii chestiuni care îi interesau pe aceştia în mod direct, de natură economică. În continuare, preotul şi învăţătorul le povesteau acestora întâmplări interesante, citite din gazete. Se lecturau apoi cărţi sau doar „bucăţi” literare considerate potrivite, iar tinerii recitau, (declamau), sau cântau . Se aprecia că aceste şezători „dădeau viaţă” cititului şi scrisului, făcând astfel, mult mai atractive cursurile teoretice şi practice de scris – citit. De asemenea, trebuia explicată sătenilor necesitatea practică a dobândirii acestor cunoştinţe, în ce împrejurări puteau fi ele folosite, căci altfel, „toată învăţătura nu are nici o valoare”.
Fiecare învăţător, dornic de a cunoaşte, aplica şi împărtăşi colegilor de breaslă din experienţa proprie, sau ultimele noutăţi din domeniu, putea înainta spre aprobarea Consistoriilor Diecezane proiecte de manuale sau materiale destinate uzului cadrelor didactice. De cele mai multe ori aceste proiecte erau inspirate din practica pedagogică şi din necesitatea împletirii cursurilor teoretice cu cele practice. Manualele erau supuse procedurilor obişnuite de aprobare, care constau în studierea lor critică de către o comisie de specialitate, alcătuită din comisari şcolari şi/sau asesori consistoriali, desemnată în acest sens de către Consistoriul Diecesan. Aceasta elabora, la rândul său, un raport-recenzie prin care recomanda, sau nu, spre publicare şi folosire, în şcoli, a manualului respectiv.
Exista o strânsă colaborare între cele două Consistorii, (de la Arad şi Caransebeş), în problema manualelor şcolare folosite în şcolile bănăţene. Ultimele noutăţi erau recomandate reciproc spre analiză proprie şi aplicare practică .
Cărţile de uz didactic nu erau singurele editate şi publicate pentru folosinţa învăţătorilor. Anual, în presă, erau publicate titluri noi de metodici şi îndreptare ce conţineau ultimele noutăţi în domeniu. Menţionăm între altele: „Îndreptariu teoretic şi practic pentru învăţători” de I. Borgovan sau „Stupăritul” de Constantin Dimian .
Conţinutul manualelor era relatat în paginile gazetelor pentru popularizarea lor şi pentru a-i îndemna pe cumpărători să le achiziţioneze. Toate aceste capitole ale manualelor cultivau sensibilitatea elevilor faţă de valorile fundamentale tradiţionale, ale spiritualităţii universale, dar şi specifice Banatului. Încercau, totodată, să îmbine cunoştinţele practice despre moralitate și religie ale elevilor cu modernitatea concepţiilor secolului XX privind educaţia copiilor.
Presa încuraja, prin comentarii favorabile, apariţia noilor manuale în peisajul şcolar. „Simţim totdeauna bucurie, (nota redacţia Drapelului din Lugoj), când vedem că pe terenul învăţământului apar manuale bune, menite a uşura munca atât de grea a învăţătorului. Bucuria noastră devine îndoit mai mare când vedem că acele manuale sunt fructul ostenelilor unor învăţători harnici … care scot la iveală manuale bune, practice lucrate în şcoală pentru şcoală…” .
În sensul implementării la nivelul şcolilor poporale a metodelor şi procedeelor moderne de predare-învăţare cât mai apropiate de realitatea satului bănăţean, erau emise circulare şi ordine. Un astfel de document este şi circularul nr.3572, şc. ex. din 1913, elaborat de episcopul Dr. E. Miron Cristea către „toţi învăţătorii şi catiheţii de la şcolile confesionale greco-ortodoxe române din eparhia Caransebeşului”. În conţinutul său se critica predarea de definiţii copiilor de vârstă mică şi învăţarea mecanică a acestora. Se insistă pe necesitatea însuşirii, de către învăţători, a „metodului intuitiv” şi a „aplicării pentru viaţă” a cunoştinţelor teoretice prin citirea de prelegeri – model publicate în revistele pedagogice, cât şi prin participarea la conferinţe şi cursuri de perfecţionare, unde învăţători „cu praxă” ţineau astfel de prelegeri. Se credea că în acest mod, învăţământul va deveni „vioi, practic, atrăgător” şi şcoala va fi un veritabil „aşezământ practic şi de folos obştesc” . De asemenea, se insista pe necesitatea cunoaşterii de către învăţători a planului de învăţământ şi a conţinutului materiilor ce trebuiau predate .
Un alt aspect al modernizării şcolii confesionale româneşti şi al apropierii dascălilor de practicile pedagogice internaţionale, aplicabile la nivelul comunităţilor locale bănăţene, era cel al încercării de corelare a cursurilor şi ideilor predate în Banat cu cele conţinute de practicile occidentale, prin implementarea unor sărbători şcolare importate şi prin colaborarea cu diferite societăţi cu caracter cultural sau economic. Un astfel de exemplu îl constituie fixarea „Sărbătorii paserilor şi a pomilor” primăvara, în colaborare cu „Societatea pentru protecţia animalelor”, model preluat din pedagogia şi practica americană, (Birds and arbors day) .
Un aspect deosebit de important al procesului de predare-învăţare şi de modernizare a metodelor didactice din şcolile confesionale îl reprezenta aplicativitatea practică a cursurilor teoretice. Acest deziderat se materializa în cadrul cursurilor practice.
Urmând cursuri speciale, de pregătire, în timpul verii, majoritatea cadrelor didactice erau capabile să predea şi să implementeze, la nivelul comunităţilor unde îşi desfăşurau activitatea, practici de altoire a pomilor fructiferi, de optimizare a creşterii animalelor. Tot ei au introdus cunoştinţe în lumea rurală despre plantele medicinale, apicultură şi sericicultură, de exterminare a dăunătorilor, precum şi despre cultivarea legumelor şi a viţei – de – vie. Aceste cursuri se desfăşurau şi în timpul anului şcolar. Pentru a putea participa la ele învăţătorii îşi luau concediu pentru respectivele perioade, urmând ca orele pierdute să fie recuperate în timpul feeriilor, (vacanţelor şcolare) .
După anul 1910 Ministerul de Culte şi Instrucţie Publică ia iniţiativa ca, din data de 3 iulie 1911 să se organizeze timp de trei săptămâni cursuri speciale de perfecționare pentru învăţători, „fără deosebire de naţionalitate”. Acestea urmau să se desfăşoare la Arad, Csaktornya şi la Igló pentru învăţătorii confesionali. La aceste prelegeri se acceptau maxim 60 de cadre didactice pe serie. Dintre aceştia, 30 primeau ca sponsorizare de la stat banii pentru cazare în internatul Institutului Pedagogic din localitate şi 20 de coroane bani pentru transport. Ceilalţi 30 de cursanţi puteau primi cazare gratuită la acelaşi internat, iar masa urma să fie servită la preţuri moderate. Cererile pentru participare la cursuri se adresau inspectorului şcolar regesc comitatens până la data de 6 martie a fiecărui an . În anul 1912 lecţiile organizate se desfăşurau acum separat: pentru învăţători la Baja, Kiskunfélegyháza, Stubnyafűrdő şi în Timişoara, iar pentru învăţătoare la Eperjes şi la Szabadka .
Aplicarea efectivă a noutăţilor la nivelul şcolilor primare era urmărită şi prin inspecţiile şcolare. Cei care se distingeau prin aplicarea cu succes a noilor practici primeau premii şi cel puţin jumătate din venitul adus din cultivarea grădinii sau livezii, după aplicarea noilor cunoştinţe teoretice dobândite, etc .
Cerinţele de modernizare ale învăţământului s-au reflectat şi în tematica Conferinţelor învăţătoreşti. Astfel Nicolae Avram din Vărădia ţine un discurs despre pomicultură şi apoi publică un alt curs practic intitulat „Despre legume”. La fel procedează şi învăţătorul Ion Vancu, autorul broşurii „Albinăritul modern la români” . Un alt curs demonstrativ, susţinut de învăţătorul Gaşpar din Hezeriş, chiar într-o stupină, s-a desfăşurat în cadrul Adunării Reuniunii învăţătorilor din despărţământul Lugojului în anul 1901. Modul de desfăşurare şi noutăţile aduse sunt relatate în presă, aceasta punându-şi deseori paginile la dispoziţia celor interesaţi de progresele şi noutăţile educaţionale. Tot în cadrul unei adunări similare, învăţătorul Matei Milencoviciu din Foeni susţine un tratat practic de geometrie despre „Măsurarea liniilor şi cunoaşterea măsurilor metrice de lungime ca unelte de măsurat” .
Aplicativitatea practică a cunoştinţelor teoretice este, de altfel, una din principalele preocupări ale Reuniunilor învăţătorilor bănăţeni.
Au fost înfiinţate, în consecinţă, pe lângă şcoli, grădini şi livezi pentru cursurile practice. Pentru îndrumarea învăţătorilor în acest sens erau recomandate cărţi precum: „Curs de practica grădinăritului”de George Vintilă şi „Pomeritul” de Dumitru Comşa, precum şi articolele revistei „Economul” editată de profesorul Ştefan Pop din Blaj .
Se îndemnau părinţii să-şi îndrepte copiii spre industrie şi comerţ şi se încerca implicarea familiei în viaţa şcolii încurajându-se prezenţa părinţilor la examenele elevilor, dar şi la manifestările culturale organizate de Reuniunile învăţătoreşti . Acesta a fost un aspect deosebit de important al colaborării comunităţilor locale cu şcoala confesională.
Prin intermediul presei se creau legături puternice între Reuniunile de învăţători şi alte asociaţii cu profil economic şi agricol. Astfel, Reuniunea română de agricultură din Comitatul Sibiului editează la preţ redus trei broşuri: „Serbarea pomilor şi a paserilor”, „Monilia” (o boală a pomilor fructiferi) şi „De-ale pomăritului” care includea şi un calendar al culturilor agricole. Pe toate acestea Foaia Diecesană din Caransebeş le recomandă spre a fi achiziţionate de către săteni sau de către cadrele didactice pentru a fi folosite ca materiale auxiliare în munca didactică . Reuniunea Femeilor Române înfiinţează în anul şcolar 1905/1906 în Sibiu o Şcoală pentru economie şi industrie de casă pentru fete, dotată şi cu internat. Se puteau înscrie şi eleve bănăţene care împliniseră 15 ani şi terminaseră şcoala elementară. Instrucţia se făcea exclusiv în limba română, elevele urmând să înveţe să pregătească „bucate, pâinea, conservarea legumelor şi a poamelor, spălatul şi călcatul rufelor, curăţenia şi întreţinerea locuinţei, grădinăritul, confecţionarea hainelor”. Toate aceste cursuri urmau să se desfăşoare atât teoretic cât şi practic . Era o iniţiativă care se înscria în „curentul pedagogic” al vremii conform căreia învăţământul, mai ales cel al fetelor, trebuia să depăşească bariera teoretică şi să îşi găsească aplicativitatea practică, într-o perioadă în care femeia trebuia să fie „econoama casei”.
Existau şi publicaţii numite „Calendare” şi „Almanahuri”, în care se publicau şi creaţiile învăţătorilor în domeniul economic şi din cel artistic, dar şi sfaturi pentru creşterea animalelor şi cultivarea plantelor, în articole speciale, numite „De-ale economiei”, sau „Economice”. Acestea mai specificau: data şi locul organizării târgurilor, poezii şi cântece populare sau creaţii proprii ale învăţătorilor, nuvele şi povestiri, bibliografii ale personalităţilor, datele posturilor religioase, prognoze meteorologice – „povestea timpului”, genealogii ale caselor domnitoare din Europa, tabele cu tipurile timbrelor fiscale pentru cambii, obligaţiuni sau împrumuturile de la casele de păstrare, tipuri de acte: de cesiuni, de vânzare – cumpărare, câştigurile de la loterie, etc. O astfel de publicaţie era şi Bănăţanul – Calendariu pentru popor . Publicaţia, prin conţinutul său, îmbina interesul cititorilor pentru învăţământ cu cel pentru propăşirea economică a comunităţilor locale.
Ziarul „Drapelul” din Lugoj publică chiar, în anul 1903, un apel prin care se făcea cunoscută necesitatea organizării a cel puţin două adunări generale pe an, conform articolelor 2 şi 36 din Statutele Reuniunii. În cadrul acestora periodicul susţinea, cu argumente, că „trebuiau discutate chestiuni pedagogice, să se ţină disertaţiuni, lecţiuni practice la oricare disciplină şcolară şi cu această ocazie să se ia parte la lecţiile practice ale şcolii şi să se discute asupra lor”. De asemenea, se recomanda ca în cadrul adunărilor să se pună accent pe „ramul economic, ţinându-se prelegeri practice de pomărit, legumărit, vierit” şi se stăruia pe „dezvoltarea interesului pentru ramul economic după recerinţele timpului de azi, atât în sânul învăţătorimii cât şi al poporului nostru”. Alte teme propuse priveau aspecte ale imaginii publice pe care un cadru didactic trebuia să o aibă în comunitatea locală în care îşi desfăşura activitatea cu caracter educativ şi necesitatea colaborării instituţiei şcolare cu familia: „În ce chip îşi poate câştiga şi susţine învăţătorul autoritatea şi respectul în afara şcolii ?” şi „În ce măsură poate contribui casa părintească la educaţia şcolară ?”
Domeniul sanitar şi cel privitor la îmbunătăţirea practicilor de igienă umană reprezintă un alt aspect important al implicării şcolii confesionale româneşti în viaţa comunităţilor bănăţene. Consecinţa acestui demers se va reflecta în creșterea calității traiului cotidian și în îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă şi a stării de sănătate a locuitorilor.
Datorită tradiţiilor împământenite în cotidianul satelor, uneori se iveau contradicţii între cutume şi necesitatea imperioasă a introducerii unor noi comportamente sociale. Spre exemplu, la înmormântări participau, în mod tradiţional, toţi şcolarii organizaţi într-un cor ce urma cortegiul funerar. Deoarece această datină era urmată cu sfinţenie, indiferent de condiţiile atmosferice, consecinţa era, de multe ori, îmbolnăvirea elevilor respectivi.
Educaţia a fost domeniul în care tradiţia şi modernitatea s-au îmbinat armonios, rezultatul concretizându-se în progresul general al societăţii bănăţene în ansamblul său . Aşa cum spunea într-un circular episcopul Nicolae Popea, „toate naţiunile care doresc a-şi asigura existenţa pe acest pământ … trebuie să sporească în cultura morală şi intelectuală…” , iar învăţământul confesional românesc din Banatul începutului de secol XX se înscrisese, cu siguranţă, pe o pantă ascendentă, progresivă, modernă.
În Banatul istoric, aflat la trecerea dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, modernizarea determină schimbări profunde pe întreg teritoriul provinciei. Totuşi, transformările şi ritmul acestora a fost inegal şi s-a desfăşurat cu intensităţi diferite în satele şi oraşele bănăţene. Principalul factor de stimulare al procesului de dezvoltare socială a fost cel economic. Acesta a putut evolua, în special, datorită extinderii reţelei de instituţii de învăţământ care devine tot mai specializată, răspunzând astfel cerinţelor economiei moderne. Particularizarea pregătirii, prin şcoală, a noilor ocupaţii se va reflecta, tot mai mult, în multiplicarea profesiunile liberale, în extinderea şi specializarea instituţiilor culturale şi administrative, dar şi în mărirea substanţială, a numărului populaţiei active implicate în ramurile industriale, ale comerţului, transporturilor, în comunicaţii, în domeniul bancar şi în servicii.
Mutaţiile înregistrate de societatea bănăţeană în structura socială a populaţiei, pentru această perioadă sunt, un rezultant și o dovadă concludentă a acestui proces modern, evolutiv.

Leave a Reply

*

Cod securitate *

captcha *