În Banat, atât izvoarele scrise cât şi unele descoperiri arheologice coroborate primelor surse, atestă existenţa a mai multe mânăstiri româneşti din secolele IX-XI şi XII-XV. Desigur, în văile pitoreşti de pe aceste meleaguri, în apropierea munţilor sau în codrii seculari s-au răspândit mult, peste tot, lăcaşurile sfinte ortodoxe, mânăstirile şi bisericile autohtone, aşezăminte de bază ale dăinuirii noastre, cele care au avut rolul de a ne reda o realitate istorică de continuitate, dar şi rolul de a fi martorii credinţei şi a păstrării prin tradiţie a manifestărilor creştine ortodoxe, prin bisericile lor, dar şi a tuturor comorilor de artă românească medievală caracterizate prin splendidele picturi şi prin diversele stiluri arhitecturale de sorginte bizantină, în sensul că aici, în această regiune, au sosit mulţi cărturari, dar şi artişti monahi din mânăstirile aşezate pe Sfântul Munte Athos sau din Constantinopol, din statele bulgare şi sârbeşti din imediata vecinătate, pentru că toate graniţele politice care ne-au înconjurat nu au împiedicat pe aceşti reprezentanţi să participe la actul spiritual şi cultural de ansamblu, datorită unităţii etnice din tot spaţiul balcanic de origine tracică şi romană, la aceasta adăugându-se şi utilizarea pe întregul spaţiu ortodox a limbilor de cultură de bază, greaca şi slavona, şi astfel, însumându-se aceşti factori laolaltă, s-a facilitat reprezentanţilor culturii şi spiritualităţii mortodoxe să se stabilească liber oriunde în Banat şi în toate regiunile noastre româneşti, creând unitar o multitudine de centre culturale şi spirituale slavo-bizantine, în cazul Banatului menţionându-se centrele de la Vodiţa (acest centru a fost un centru de influenţă fundamental în sudul Banatului şi în Ţara Românească în anumite etape istorice), centrul Vodiţei fiind instituit de călugărul Nicodim, considerat fondatorul traiului monastic în Ţara Românească şi Banat, sau alte centre de cultură monastică, precum: Cuvin şi Morisena – centre de reşedinţă ale primilor voievozi bănăţeni din secolele IX-XI, sau tradiţionalul centru Dibiscos (Timişoara) amintit în documente bizantine. În momentul în care Banatul a căzut sub stăpânirea regalităţii maghiare (1028-1030), s-au intensificat în secolele următoare de dominaţie maghiară politici de catolicizare a acestei zone, impactul determinând eforturi susţinute ale autohtonilor de supravieţuire şi apărare a culturii, civilizaţiei şi bisericii de sorginte orientală ortodoxe, factorul de bază al rezistenţei fiind însăşi populaţia românească autohtonă din regiune, care şi-a conservat autonomiile ei în problemele de organizare administrativă specifică, dar şi de organizare bisericească, păstrate cu sfinţenie într-un mod tradiţional, în toată perioada ocupaţiei maghiare din secolele XI-XIII. Remarcăm autonomiile rurale ale bănăţenilor, acestea având ca bază de pornire a existenţei lor în secolele următoare, menţinerea jupanatelor, care a deţinut un dublu rol, în primul rând în continuitatea structurilor autohtone de organizare administrativă de la baza societăţii, care la rândul lor au supravieţuit, biserici şi mânăstiri, pentru că se constată grija permanentă a jupanilor din sate, pe întreg teritoriul Banatului, în susţinerea materială a acestor aşezăminte, deci, în menţinerea generalizată pe întregul spaţiu a tuturor aşezămintelor ortodoxe cele mai vechi.
Biserici şi mânăstiri ortodoxe din Banat (secolele IX-XV).
Inserând principalele aşezăminte ortodoxe ale românilor bănăţeni din timpurile medievale, în acelaşi timp urmărim în ordine cronologică succinte prezentări ale aşezămintelor, care, pentru o mai bună finalitate, depăşesc în prezentare secolul limită XV din tematica lucrării prezente, scopul fiind acela de a nu rupe din context istoricul fiecărei aşezări, dar amănuntele se vor axa constant pe prezentarea în principal a secolelelor IX-XV şi a documentaţiei despre vechimea medievală a lăcaşelor sfinte prezentate.
Mânăstirea Partoş (jud. Timiş) îşi are situarea geografică în judeţul Timiş, la 2 kilometri de frontiera cu Serbia şi la cca. 6 kilometri distanţă de vechea linie ferată Timişoara-Giera şi de linia de comunicaţie cu şoseaua Banloc-Partoş. Mânăstirea aceasta, potrivit tradiţiei din zonă, datează încă din secolul al XV-lea, iar comuna pe teritoriul căreia este situată mânăstirea ne apare în registrul dijmelor papale prin anii 1332-1336 şi în continuare în secolul al XV-lea. Datele exacte despre această mânăstire le descoperim în lucrarea istoricului bănăţean Tincu-Velea N., acesta fiind printre primii autori care au făcut şi o succintă prezentare a localităţii rurale bănăţene Srediştea Mică, amintită în continuare şi într-un document descoperit de un preot al locului, Vichentie Neagoe, care la rândul său menţionează existenţa din veacurile vechi a mânăstirilor Srediştea Mică, Vărădia şi Butin, dar şi existenţa mânăstirii Partoş la cca. 600 de ani distanţă, care raportat la timpul în care avem informaţiile, o încadrăm ca fiind o mânăstire medievală, adăugând la aceste informaţii şi informaţiile amănunţite din lucrarea lui Tincu Velea, datată în 1865, şi coroborând cu documentul amintit mai sus, scăzând 600 de ani, atestăm datarea acestei mânăstiri nu după tradiţie în secolul XV, ci mai precis în secolele XII-XIII. Referitor la semnificaţia acestei mânăstiri, aceasta ar putea fi deosebită, motivaţia fiind aceea că în acest monument creştinesc de valoare inestimabilă a fost descoperit şi mormântul mitropolitului Timişoarei, Iosif, descoperit de arheologi printre rămăşiţele vechii mânăstiri, ce s-a distrus în urma invaziilor turceşti din secolul al XVI-lea, iar mitropolitul respectiv şi-a avut existenţa reală înaintea organizării ierarhiei sârbeşti, în mod cert înainte de pustiirea mânăstirilor de către turci în secolul al XVI-lea1. Interesanta mânăstire Partoş avea hramul Arhanghelilor Mihail şi Gavril. Se menţionează că în urma desfinţării temporare a acestei mânăstiri, în anul 1788, personalul monahal din aşezământ a colonizat obştea monahală a mânăstirii Sângeorge, monahii aducând cu ei din mânăstirea Partoş diferitele odoare şi cărţi bisericeşti, adică mai multe lucruri trebuitoare, printre care şi o Evanghelie cu o interesantă însemnare din punct de vedere istoric: „Această carte, sfântă şi dumnezeiască evanghelie, a dăruit-o ieromonahul Laurenţiu Crnogovăţ în 1571 d. Hr. mânăstirii Partoş, care are hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril”, însemnarea având rolul de a documenta precis vechiul hram al mânăstirii respective, dar şi continuarea existenţei mânăstirii şi în secolul al XVI-lea. Biserica mânăstirii, având hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, a avut vechea situare în timpul medieval destul de aproape de altarul bisericii parohiale de mai târziu. Biserica are o lungme de 9 metri de zid, nu deţine turnul, aşa cum se întâmplă frecvent la diferitele biserici vechi, şi adăposteşte cu sfinţenie rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Iosif cel Nou (mitropolitul), faptul fiind atestat şi de vechea inscripţie medievală gravată cu litere de aur, pe o placă de marmură, aşezată chiar pe peretele exterior al vechii biserici, în partea sudică, chiar în dreapta uşii de intrare în biserică: „mormântul Sfântului Părinte Iosif cel Nou, care a păstorit pe Românii din Banat între anii 1529-1550 şi s-a retras la mânăstirea Partoş şi s-a retras în mânăstirea Partoş, unde sfintele lui moaşte aşteaptă ziua învierii”. Menţionăm că la intrarea în biserică se găseşte şi mormântul Sfântului Iosif cel Nou, un mormânt care are o lungime de 2,5 metri, iar la mijlocul acestuia, chiar deasupra arde veşnic o candelă, amintind de sfinţenia locului2. Referitor la partea artistică a bisericii, menţionăm că aceasta nu are pictură murală, aspect care demonstrează vechimea, pentru că primele biserici în genere nu prea deţineau picturi murale până la sosirea primilor călugări din Athos, dar deţine mai multe icoane de mare valoare artistică şi vechile uşi împărăteşti frunos sculptate şi pictate. Printre icoanele sfinte care merită a fi menţionate s-a remarcat icoana Bunavestiri, iar mai sus de această icoană pictura lui David şi Solomon, în timp ce deasupra uşilor împărăteşti se situează perla picturală a bisericii „Punerea în mormânt”, o cruce a răstignirii înaltă de un metru şi jumătate, iar la dreapta şi la stânga iconostasului încă două icoane portative ce înfăţişează pe Sf. Arhanghel Mihail în dreapta şi pe Sf. Ierarh Nicolae în stânga. Ultima prezentare se referă la rămăşiţele vechiului iconostas care asăzi se află aşezat pe un iconostas nou din lemn tencuit3. Prezintă interes la mormântul sfântului şi o icoană portativă mare, cu chipul Sfântului Iosif cel Nou, stilizată în spirit bizantin, care reprezintă sus, în stânga, pe Maica Domnului cu divinul „Prunc în braţe” şi, jos, în stânga, se situează masa pe care se găsesc: o cruce aurită, o evanghelie, prezentând coperta roşie şi mai multe cărţi cu coperţile verzi, iar în dreapta, chipul Sfântului Iosif cel Nou, în mărime naturală, îmbrăcat în veşmintele sale arhiereşti, cu mitra aurită, cu aureolă în jurul capului, stiharul şi omoforul albastru, sacoşul roşu-carmin, cu flori aurite, o cruce pectorală simplă, un lanţ de aur dar şi Epigonatul şi cârja obişnuită. Sfântul Iosif are reprezentarea chiar în interiorul unei biserici cu coloane, iar dedesubt se găseşte o inscripţie slavonă care în traducere în limba română înseamnă următoarele: „Din tinereţea ta, te-ai consacrat în întregime lui Dumnezeu, în rugăciuni şi osteneli şi în posturi, fiind chipul bunătăţii; de aceea Dumnezeu, văzând voia ta cea bună, te rânduieşte ca arhiereu şi păstor al bisericii Sale, cu aceasta şi după moarte cinstitul tău trup s-a păstrat întreg şi nestricat, Sfinte Iosife: roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să dea iertare celor ce cu credinţă şi cu dragoste săvârşesc sfânta pomenire a ta”. Sub această inscripţie s-a descoperit, cu litere mai mici, abia descifrabile, o altă însemnare slavonă interesantă; traducere: „Icoana aceasta a dăruit-o Prota din Jebel, Ioan Şubon mânăstirii Partoş”, iar jos, în dreapta, cu litere ceva mai mari găsim chiar numele pictorului: Ierei Ştefan Bogoslovici – iconopiseţ 1782.
Mânăstirea Partoş a fost reactivată în anul 1944, după o perioadă destul de mare de nefuncţionalitate, aşezându-se aici, în acel an, mai multe maici din Moldova şi Bucovina.
Timpul pelerinajului în această mânăstire a fost programat a doua zi după Rusalii, la tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august) şi la sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului (8 septembrie) a fiecărui an.
Deci mormântul situat în capela veche a mitropolitului Iosif din Timişoara, considerat unul dintre primii mitropoliţi ai Banatului şi ai tuturor românilor, pentru că în mod cert acesta a fost autohton şi nu de origine sârbească, nefiind identificat de noi între arhiereii sârbi, iar Sfântul Mitropolit a avut reşedinţă în Timişoara înainte de pătrunderea turcilor şi de transformarea Timişoarei în paşalâc, iar ultimii ani i-a petrecut în vechea mânăstire Partoş, ca semn al recunoaşterii de către acest mare arhiereu a vechimii acestui sfânt sălaş, identificată în secolele XII-XIII4.
Mânăstirea Săraca (Timiş), cunoscută şi sub numele de Semlac, Şumig sau Morava, deşi datează după tradiţie din secolul al XV-lea, prima sa fundaţie este cea din secolul al XII-lea, iar în 1270 (secolul XIII) era amintită documentar sub denumirea de Mânăstirea de lângă Şumig. Această veche mânăstire a cunoscut distrugeri şi a fost arsă de turci în secolul al XVI-lea, după ce Imperiul Otoman a ocupat Banatul de la Ungaria. Mânăstirea a fost restaurată în 1778, apoi a fost desfiinţată de habsburgi în mod samavolnic şi reînfiinţată în 1934. În apropierea Mânăstirii Săraca se afla situată Mânăstirea Sângeorge, datată cert în secolul al XV-lea. Mânăstirea se afla la o depărtare de 3 kilometri de comuna Şemlacul Mare, care adăpostea Mânăstirea Săraca, iar denumirea de „Săraca” ar putea să constituie cea mai bună caracterizare a vechimii şi a importanţei lăcaşului mânăstiresc, a specificului ei autohton, pentru că întotdeauna a dat aparenţa de săracă şi părăsită, dar a păstrat viu într-însa spiritul românesc. După mărturia arheologului Ioachim Miloia, cel care a publicat şi un studiu amănunţit asupra Sfintei Mânăstiri Şumliug, acest lăcaş a fost şi gazda unui vechi centru cultural şi artistic în Banat, adică a fost o sursă inepuizabilă de spiritualitate şi cultură în zonă. Tradiţia păstrează ideea că întemeietorul şcolii de la Şumliug a venit chiar de la Sfânta Mânăstire Tismana, deci aparţinea marelui centru de viaţă monahală de la Vodiţa creat de Sfântul Nicodim. În mod cert, în această mânăstire se dezvoltase un mare centru cultural religios în secolul al XV-lea, acest proces fiind semnalat cu câteva secole mai devreme în contextul răspândirii în Banat şi în toate provinciile româneşti a unei puternice organizări monastice aduse la români de ctitorul mânăstirii Vodiţa, Nicodim de pe Muntele Athos. Documentele istorice cu privire la întemeierea mânăstirii şi numele ctitorilor lipsesc, în contextul ocupaţiei străine, căci nu s-a păstrat pisania, iar inscripţiile nu ne dezvăluie ctitorul şi data zidirii, sau cele care au existat au fost şterse de-a lungul timpului. Chiar şi în condiţiile în care unicul document este cel care face confirmarea restaurării mânăstirii, s-a descoperit totuşi o inscripţie slavă situată chiar în naosul bisericii, pe peretele vestic, care se traduce astfel: „cu vrerea Tatălui, cu năzuinţa Fiului şi cu săvârşirea Duhului Sfânt, s-a înnoit şi s-a zugrăvit sfântul locaş ce se numeşte Şumliug, sub împărăţia lui Carol al VI-lea, împărat, şi sub Prea Sfiinţitul egumen Simeon, ctitor Giuricico Lazarevici şi fii săi, Nicola şi Ivan, cu ai săi 7238 (anul 1730)”, inscripţia confirmând anul restaurării – 1730 (secolul XVIII), totuşi, investigaţiile arheologice şi prima fundaţie a acestei importante mânăstiri datează din secolele XII şi XIII (1270), amintită de documente ca fiind mânăstirea de lângă Şumig, mânăstirea respectivă fiind conturată precis în universul medieval al spiritualităţii autohtone din Banat5.
În partea de sud a Banatului, în apropierea vechiului centru medieval episcopal Vîrşeţ, au fost ridicate o serie de mânăstiri, precum: Srediştea Mică (fosta Iugoslavie), Vărădia – distrusă ulterior de către turci şi apoi refăcută în secolul al XVIII-lea, şi mânăstirea Mesici, aceasta din urmă fiind ctitorită în secolul al XIII-lea, chiar de către un monah venit din mânăstirea Hilander (din Sfântul Munte Athos), apoi ridicată la o mare strălucire în timpul despotului sârb Iovan Brancovici, pe la sfârşitul secolului al XV-lea, ulterior fiind şi ea arsă de turci (1552) şi refăcută în decursul secolului al XVIII-lea.
Sfânta mânăstire Vărădia (Timiş), denumită popular „cea de la chilii”, adică de la chiliile monahilor (călugărilor), se găseşte pe teritoriul Banatului, în apropierea comunei Vărădia şi datează din secolul al XIV-lea, chiar mai devreme. Sfânta mânăstire a zăcut în ruine până atunci când episcopul Spiridon Stibiza, auzind de existenţa sa, din informaţiile primite de la preoţi şi de la bătrânii aşezării, a ordonat dezgroparea ruinelor şi a realizat primele cercetări spontane, pentru ca să se reînceapă cercetările organizate în urma războiului austro-turc (după 1739), continuându-se aceste cercetări până în 1754, când oamenii din vecinătate, săpând sub stânca de piatră, au ajuns să descopere chiar şi monedele antice de argint purtând inscripţiile împăraţilor romani: Adrian (117), Deciu (258) şi Claudiu (268), faptul dovedind existenţa în zonă a unei aşezări fortificate romane, denumită Arcidava (Vărădia – lângă Oraviţa). În condiţiile în care încă din secolul al XIII-lea a ajuns la Vărădia un călugăr venit din mânăstirea Hilander (Hilandari), aceeaşi mânăstire athonită la care a ucenicit şi Sfântul Nicodim (1320-1406), ambii reprezentanţi aducând cu dânşii şi artele athonite: caligrafie, picturi, lucrare în argint, tipologie slavo-bizantină de construcţii, dar şi un model de viaţă monahală, pe care le-au răspândit în ţinuturile româneşti, se consideră astfel precursorii culturii şi spiritualităţii răsăritene în sânul ortodoxiei româneşti, şi pentru că acel călugăr sosit în Banat cu aproape 100 de ani înainte de Nicodim, astfel înţelegem contribuţia lui la construcţia mânăstirii, el ridicând o altă mânăstire peste fundaţia unei mânăstiri din secolul al VI-lea, prin aceasta demonstrându-se rolul şi importanţa Vărădiei, aparţinând de la începuturile evului mediu Bisericii constantinopolitane bizantine6.
Mânăstirea Mesici (Timiş) şi biserica mânăstirii, cu hramul Sf. Ioan, au datarea ca şi construcţii încă din anul 1225, atunci când egumenul Arsenie Bogdan, sosit tot din Sfânta Mânăstire Hilandari, şi-a marcat prezenţa în această zonă a Banatului. După câteva veacuri de existenţă medievală această mânăstire s-a ruinat temporar şi a fost restaurată la sfârşitul secolului al XV-lea, la iniţiativa despotului sârb Ioan Brancovici şi în principal prin contribuţia fratelui său, Vlădica Maxim, acesta păstorind în Ţara Românească cu înalta funcţie de mitropolit (1507), dar extinzându-şi influenţa benefică şi în Banat.
Între anii 1552-1554, atât mânăstirea cât şi întregul său avut au fost arse de turci, care au stăpânit Banatul în secolul al XVI-lea, pentru ca apoi să fie restaurată de un călugăr sprijinit de toţi locuitorii satului. La 1694, această mânăstire a servit ca reşedinţă a episcopului de la Vârşeţ, în 1716 mânăstirea a fost arsă din nou de către cuceritorii turci care, în acele momente, au realizat acte de o cruzime de nedescris, pentru că mulţi dintre călugării mânăstirii au fost ucişi barbar prin tăierea capului (acţiunea fiind condamnabilă în istorie, chiar dacă turcii făceau parte din religia islamică). În 1743, oamenii din satele învecinate s-au mobilizat din nou în numele credinţei strămoşeşti şi, prin eforturile călugărului Moise, care a călătorit şi în îndepărtata Rusie pentru a primi ajutoare, finalizându-şi munca sa dumnezeiască din Rusia şi reconstruind prin ajutoare mânăstirea7. Deci, mânăstirea a fost arsă din temelii datorită unor conjuncturi nefaste, dar tot aşa de repede a fost refăcută cu credinţă de către creştinii din vecinătate, ultima refacere fiind în secolul al XVIII-lea.
Alte mânăstiri ortodoxe situate şi ele lângă Dunăre, având vechimea din secolele XIV şi XV, sunt: Voiloviţa şi Cubin (azi în vechea Iugoslavie), dar şi mânăstirile Zlatiţa, Cuşici, Baziaş şi Ogradena Veche (localitate dispărută sub apele Dunării la momentul ridicării Sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier 1)8.
Mânăstirea Zlatiţa (Timiş), după afirmaţiile unui protopop din secolul al XVIII-lea, Petre Şuţu, avea prin tradiţie hramul Sfântul Sava. Această mânăstire a avut aceeaşi soartă sub ocupaţia turcească din secolele XVI şi XVII, pentru că a fost distrusă de turci în secolul al XVI-lea, s-a refăcut imediat în acelaşi secol, iar fondarea sa este mult mai veche secolului XVI, dăinuind încă din secolul al XIV-lea. Prin grija deosebită a protopopului Miclău de la Răcăşdia (Caraş), sprijinit de locuitorii români din zonă, de religie ortodoxă, mânăstirea a fost restaurată peste fundaţia vechii mânăstiri din secolul al XIV-lea, apoi s-a adus un călugăr din Ţara Românească, care a trăit şi a servit în mânăstire de la sfârşitul secolului al XVI-lea până în anul 1738, urmând o perioadă de ruinare a lăcaşului, apoi repararea şi înzestrarea lăcaşului cu pământ, în vederea reactivării obştii monahale. În 1771 mânăstirea avea doi călugări: Mihail Milalovici şi Andrei Stoianovici, obştea se dezvoltă repede şi se revitalizează rolul mânăstirii în secolul al XVIII-lea9.
Mânăstirea Cuşici (Timiş), din vecinătatea mânăstirii Zlatiţa, îşi are biserica cu hramul Sfintei Fecioare Maria, iar cele două aşezăminte, adică mânăstirea şi biserica, au fost restaurate în anul 1725 de către Nicolae Vulin „Obertcneazul” din Cuşici. Printr-un înalt ordin, condamnabil în istorie, Sfânta mânăstire a fost desfiinţată în anul 1777 (secolul XVIII) şi, tot prin abuz, averea mânăstirii a fost confiscată de către Ungaria, un fapt politic anacronic pentru timpul său10.
Mânăstirea Baziaş a constituit în timpurile medievale un mic aşezământ situat la hotarul satului Socolovăţ şi a avut hramul „Înălţării Domnului”. Şi în cazul acestei mânăstiri, se repetă decizia politică reprobabilă a împărătesei Maria Tereza (1740-1780), împărăteasa Imperiului Habsburgic, care a desfiinţat abuziv şi acest aşezământ, printr-un înalt ordin împărătesc. Însă, Dumnezeu nu a voit aceasta, şi un călugăr ce rămăsese cu pază şi grijă pe lângă sfântul lăcaş, cel care efectua tainic slujbele religioase, prin acţiunile sale continui a dat viaţă mânăstirii şi a dezvoltat comunitatea monahală, anulându-se prin aceste acţiuni ordinul nedrept al austriecilor11.
Mânăstirea Mrăcunea, zisă şi Ogradena Veche, situată pe malul Dunării în Banatul de Sud, ne apare chiar în cronologia protopopului din Moldova Nicolae Stoica de Haţeg datată încă din 1453, când se relatează faptul că obştea călugărească din acest aşezământ a părăsit respectiva mânăstire, aflată încă în condiţii bune, şi au plecat fără o motivaţie serioasă la Oraviţa, cu scopul de a ridica aici un alt aşezământ mânăstiresc, care să le satisfacă interesele, pentru că puteau participa la exploatarea minelor din zonă şi puteau obţine astfel avantaje materiale. Vechimea istorică a aşezământului monahal, după consultarea tuturor surselor scrise, ar putea avea începutul în secolul al XIII-lea. Legat de aspectul datării Mânăstirii Mrăcunea, construcţia ar putea fi încadrată în categoria celor cu plan trilobat, dar cu particularităţi faţă de construcţiile triconice de la Vodiţa II (1370-1375), Cozia (1386) şi cea din Krusevaţ, de pe Valea Moravei (1375-1388), şi sub acest aspect acceptăm părerea că particularitatea planului mânăstirii de la Mrăcunea aduce pe de o parte elemente de datare asupra monumentului. Una din aceste particularităţi a constituit-o prezenţa unei perechi de pilaştri, spre pronaos, pe marginea dinspre altar a absidelor, rolul pilaştrilor fiind preluat de fragmentele zidului. Comparând situaţia cu cele două etape ale construcţiei Vodiţei, ne-am afla în cazul Mrăcuniei doar într-o etapă intermediară, care ar putea fi cuprinsă între începutul secolului al XIV-lea, la momentul când a fost construită Vodiţa I, şi perioada anilor 1370-1375, când s-a făcut datarea Vodiţei II, iar cele două etape de datare au fost rediscutate iniţial de Emil Lăzărescu într-o recenzie a monumentului, al cărui studiu de început cu privire la datare îl datorăm lui Virgil Vătăşeanu
Cu certitudine, mânăstirea Mrăcunea a aparţinut încă de la începuturile existenţei sale Banatului de Severin (formaţiunea politică de apărare militară din sudul Banatului), apartenenţa mânăstirii extinzându-se în toată perioade secolelor XIII – XV. Mânăstirea Ogradena Veche a avut o istorie deosebit de controversată, motivaţia fiind aceea că de mai multe ori în tot decursul existenţei sale medievale, a fost repetat distrusă de mai multe campanii turceşti, turcii dovedindu-se constant duşmanii creştinismului, şi tot de atâtea ori a fost părăsită de călugării săi şi refăcută, îndeosebi în urma războaielor austro-turce din secolul al XVIII-lea. În baza ultimei cronografii din secolul al XVIII-lea, a fost părăsită în 1788, aceasta fiind ultima dată când la apropierea turcilor, care dărâmau şi distrugeau cu prioritate aşezămintele sfinte, călugării au fost nevoiţi să părăsească aşezământul, pentru ca apoi din nou să se mobilizeze ca şi în alte situaţii la refacerea mânăstirii. Ultima acţiune de refacere a aşezământului s-a efectuat prin grija Prea-Sfinţitului dr. Vasile Lăzărescu, episcopul Caransebeşului şi mai târziu al Timişoarei, şi a protopopului Iosif Câmpeanu din Orşova, pentru ca în final, în 1967, să fie demolată definitiv din ordinul autorităţilor comuniste, ca urmare a construirii Sistemului energetic şi de navigaţie Porţile de Fier I de pe Dunăre. Se menţionează faptul că mânăstirile Vodiţa şi Mrăcunea au constituit cheile rezistenţei noastre româneşti în apropierea Dunării, în toate perioadele de expansiune ale Imperiului Otoman spre centrul Europei creştine12.
Deasemenea, cele mai multe mânăstiri bănăţene distruse prin incursiuni turceşti, în cea mai mare parte desfăşurate între 1532-1552, când Banatul a fost ocupat de Imperiul Otoman, prin puterea credinţei strămoşeşti, au fost refăcute aproape toate în decursul secolului al XVIII-lea, când se înlocuieşte ocupaţia turcească cu cea austriacă, considerată de istorici o ocupaţie în general pozitivă sub aspect economic, edilitar, cultural şi spiritual (înregistrându-se doar câteva excepţii de abuzuri ale regimului austriac).
Biserica şi fortificaţia mediavală de la Ilidia şi vechile biserici Căvărani şi Cârnecea ne sunt cunoscute mai mult prin investigaţii arheologice desfăşurate în judeţul Caraş-Severin din sudul Banatului. La Ilidia, în apropierea Oraviţei, s-a descoperit, pe lângă o biserică datată în secolele XII-şi XIII, şi o biserică fortificată pe care unii istorici au atribuit-o secolelor XIII şi XIV. În punctul arheologic „Obliţa” s-a descoperit de asemenea fundaţia unei interesante biserici, a doua de acest gen, cu aspect de rotondă, având interiorul cvadrilobat, datată de arheologii de investigaţie în secolele XII-XIII. Totuşi, un prestigios cercetător al Banatului – Liviu Mărghitan, după ce face o analogie cu rotonda din Alba Iulia, care ar avea datare precisă în a doua jumătate a secolului al IX-lea – secolul X, propune chiar o devansare a existenţei Ilidiei cu câteva secole înainte faţă de datarea oficială a celorlalţi. Menţionăm faptul că cea mai timpurie biserică românească de tip sală a fost tot Ilidia, iar alături de aceste biserici arheologii au descoperit şi alte construcţii, printre care şi un castel cnezial care certifică existenţa a numeroase cnezate considerate forme instituţionalizate de bază la începuturile epocii emdievale din Banat.
Mânăstirea Cârnecea – în urma descoperirilor arheologice din localitatea Cârnecea (comuna Ticvaniu Mare), în punctul arheologic „Dealul Bisericii” s-a descoperit în primul rând un cimitir medieval, iar săpăturile arheologice au pus în evidenţă şi o biserică-sală cu altarul patrulater, precum şi necropola acesteia. Datarea monumentului şi a necropolei a evidenţiat în primul rând planul de biserică-sală, având altar rectangular. În jurul bisericii au mai fost descoperite şi 54 de morminte. Biserica de la Cârnecea face parte din sistemul de biserici cu plan simplu, arhaic, deci este o biserică veche, de tradiţie în zonă. Ea a aparţinut, ca de altfel caracteristic tuturor bisericilor vechi din Banat, unei comunităţi rurale, este o biserică parohială veche.
Biserica de la Căvăran (Găvăran) – a fost localizată în partea de sud a Banatului – Caraş-Severin, semnalizându-se ca monument religios în hotarul localităţii vechi Căvăran, azi comuna Constantin Daicoviciu, cam spre vestul satului propriu-zis, în apropierea imediată a drumului ce duce la Ohaba Mâtnic, unde cercetătorii au reliefat în anii ’30 o ridicătură de pământ înaltă de trei metri şi de formă eliptică, având dimensiunile 15/30 metri, numită de localnici „Cetate”. După ce s-au efectuat aici săpăturile arheologice, cercetătorii au găsit urmele unui zid încă consolidat foarte bine, şi din material considerat bun. Au mai fost descoperite, din perioada mai veche, fragmente de cărămizi romane şi diverse materiale identificate în această epocă. Diversificându-se săpăturile, s-a ajuns la concluzia ştiinţifică că în acest sit nu este vorba nici de un castru şi nici de o altă aşezare romană, ci de o biserică medievală, pe care directorul Muzeului Banatului din acea vreme, regretatul arheolog şi istoric bănăţean Ioachim Miloia, a identificat-o a fi o veche biserică medievală timpurie rurală13.
Mânăstirea Lipovei – considerată ca şi un monument însemnat istorico-religios medieval al ortodoxiei, este mânăstirea care a rezistat prin veacurile medievale, cu multă îndârjire catolicizării pasive, lente, urmărită constant de regatul Ungariei medievale, dar şi în faţa seriilor de războaie care au întregit realitatea istorică a Banatului medieval. Prezentând o scurtă retrospectivă a acestei mânăstiri, urmele sale istorice se păstrează în paralel cu existenţa Cetăţii Lipova, despre care avem menţiuni documentare de la maghiari încă din anul 1275 (secolul al XIII-lea), când ne parvine informaţia despre o distrugere a cetăţii în timpul incursiunii mongolice, dar şi despre refacerea Cetăţii Lipova sub regele Ungariei Bela al IV-lea. Cu privire la existenţa unei biserici şi chiar a unei episcopii ortodoxe în Cetatea Lipovei, se face amintire documentară mai precisă în timpul lui Ludovic cel Mare (1342-1382), iar în timpul regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg (1387-1437) avem menţiuni certe despre existenţa episcopiilor principale ale Banatului în cetăţile Lipova şi Timişoara, Timişoara ajungând la sfârşitul secolului al XV-lea şi în primii ani ai secolului al XVI-lea să se transforme într-o mitropolie a Banatului. Ne parvin informaţii despre înfiinţarea scaunului mitropolitan din Timişoara chiar imediat, după desfiinţarea Mitropoliei Severinului din Ţara Românească, acţiunea fiind un transfer de la Severin la Timişoara a scaunului mitropolitan. Atribuţiile episcopului Timişoarei în direcţia coordonării bisericii din Banat existaseră încă din secolul XV şi chiar mai devreme, din anii când comitele din Timişoara avea cel mai important rol între consilierii regelui Ungariei, ridicat la un moment dat la egalitate cu voievodul Transilvaniei, când prerogativele episcopului catolic cresc şi, în rezonanţă, cresc şi prerogativele episcopului ortodox din Timişoara asupra credincioşilor. Pentru că ultimul mitropolit de Severin şi-a încetat acţiunea sa în jurul anilor 1402-1403, semnându-se fie cu „smeritul mitropolit al Ungrovlahiei”, fie cu titulatura „al Ungrovlahiei dinspre Severin”, fie cu cel „al părţii Ungrovlahiei dinspre Severin”, pentru că luăm ca punct de referinţă anii 1402-1403, instituţia mitropolitană ortodoxă din Timişoara s-a instituit în primii trei ani ai secolului al XVI-lea14. Avem şi indicii logice care ne demonstrează transferul scaunului mitropolitan de la Severin la Timişoara, şi în primul rând faptul că emblema (cu corbul) care a devenit emblema Mitropoliei Timişoarei se identifică cu emblema oficială a Ţării Româneşti. Mitropolia Timişoarei a fost păstorită între anii 1529-1552 de către Mitropolitul Iosif, care nu este considerat prinul mitropolit, ci unul din primii mitropoliţi ai Timişoarei, iar despre viaţa de credinţă şi sfinţenie a mitropolitului Iosif s-a făcut referire la descrierea istoricului Sfintei Mânăstiri Partoş (Timiş)15. Se constată un gol de informaţie prin faptul că de la mitropolitul Iosif nu se mai aminteşte nici un alt mitropolit în Timişoara până în vremea mitropolitului Neofit (1606), şi aceasta îşi găseşte explicaţii prin mai multe strămutări temporare a scaunului mitropolitan, în condiţiile vitrege ale ocupaţiei turceşti, fie la Ianopolea, fie transferându-se de la Ianopolea la Lipova, iar în timpul istoric al lui Sava I Brancovici scaunul mitropolitan a revenit la Timişoara temporar, intrând din nou sub impedimentul paşalâcului turcesc din 1552. Recurgând la constatări finale asupra mânăstirii şi bisericii din Lipova, menţionăm contribuţia arheologică şi contribuţia ştiinţifică a marelui istoric bănăţean I. Miloia, se remarcă cum acesta, bazat pe elemente ale vechilor decoraţii şi pe elemente de investigaţie arheologică, care au constituit o bază serioasă de susţinere, a afirmat precis că în Lipova nu a existat o simplă biserică şi nici o simplă mânăstire, ambele datate pe la sfârşitul secolului XV, ci două vechi edificii religioase, vechimea lor de la începutul medievalului fiind demonstrată şi de elementele murale vechi realizate după tradiţia mânăstirilor balcanice şi a celor bucovinene ce deţineau picturile şi în jurul şi deasupra intrărilor principale16. Dacă facem referiri şi la anumite particularităţi de construcţie (zidurile groase de doi metri – specifice sistemului de apărare existent în voievodatul Banatului în secolele IX-XI) şi pictura acestora destul de veche, cu reprezentarea celor doi întemeietori ai monahismului, Sfântul Pahomie şi Sfântul Teodosie, toate aceste argumente coroborate şi interpretate ne dovedesc logic precum că vechea mânăstire Lipova şi-a găsit existenţa încă de la începuturile epocii medievale, fiind ea însăşi un model de aşezământ vechi, dar şi un loc de pelerinaj al întregii ortodoxii româneşti, cu o multitudine de relaţii strânse în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic, orientat în jurul centrelor mari spirituale ale spaţiului17.
În concluzie, mânăstirea greco-ortodoxă din Lipova şi biserica ei aferentă au în mod cert o vechime considerabilă încă din timpul voievozilor români (secolele IX-XI), deşi atestarea documentară parvine din secolul al XIV-lea, iar într-un mod cu totul particular biserica Lipovei din secolele XVI şi XVII a servit ca şi catedrală a unei mari episcopii instituite în acest important oraş.
Biserica din Lugoj, azi dispărută – avem informaţii că a fost ctitorită de către Ecaterina Perianu în anul 1402 (sec. al XV-lea), sub influenţa imediată a creşterii rolului Timişoarei ca şi scaun mitropolitan. Această biserică destul de veche a fost înlăturată printr-o acţiune de demolare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, motivaţia fundamentală a acelui moment fiind aceea că nu se puteau distinge picturile vechi, între care şi pictura care făcea remarcat chipul protopopului Gavriil.
Se menţionează că în anul 1372 se amintea documentar şi biserica unui sat bănăţean dispărut, biserica satului Valea17.
Referitor şi la bisericile ortodoxe din părţile Aradului, pentru că Banatul se extindea şi dincolo de Arad, până la râul Vinga, afluent al Tisei, menţionăm: se remarcă în primul rând Hălmagiu, despre care se atestă vechimea încă din secolele XIV-XV, aşezământul fiind ctitoria a mai mulţi cnezi locali din zona limitrofă, dar şi biserica Dezna, datată tot în secolul al XIV-lea, pe fundamentul căreia s-a ridicat mai târziu o altă biserică nouă în secolul al XVIII-lea. În valea inferioară a Mureşului au fost ridicate două mânăstiri semnificative, una catolicăm Hodoş Bodrog, şi alta ortodoxă, Hodoş. Despre Hodoş Bodrog avem menţiuni încă din anii: 1131, 1156 şi 1177 (secolul XII). Nu acceptăm aserţiunea unora precum că în secolul al XVIII-lea s-a ridicat a doua mânăstire, cea ortodoxă, chiar pe ruinele mânăstirii catolice. Argumentaţia ştiinţifică are ca bază de pornire o inscripţie descoperită chiar pe zidurile mânăstirii: „Hodoş Egumen Michael 1523”, care de moment infirmă ridicarea mânăstirii ortodoxe în secolul al XVIII-lea, inscripţia aflându-se în partea de nord, pe o piatră, puţin vizibilă la citire, datorită influenţelor constante a intemperiilor vremii. În demonstrarea existenţei mânăstirii înainte de Jáksici, dar şi în cea a caracterului său ortodox, ne folosim şi de un precedent logic, şi anume acela că începutul dominaţiei maghiare nu s-a semnalat prin distrugerea mânăstirilor ortodoxe, existând chiar de la început numeroase mânăstiri greco-ortodoxe, atât în părţile ungaro-panonice dinspre Banat, cât şi în părţile banatice propriu-zise, printre care Veszprém (cea din timpul lui Ştefan cel Sfânt) şi Vsegrád (cea din timpul lui Andrei I), iar însuşi ducele Ahtum al Banatului, convertit la ortodoxie în primii ani ai secolului XI, ridicându-se la conducerea voievodatului, a construit o mânăstire în rit grecesc în reşedinţa stătuleţului său medieval – Morisena, care nu era singura, şi în Banat se ridicaseră multe alte mânăstiri în secolele X-XI, din rândul cărora făcea parte şi mânăstirea ortodoxă Hodoş, cu rostul de a servi elementul autohton majoritar din zonă. Argumentul fundamental care stă la baza susţinerii ipotezei cu privire la vechimea mânăstirii ortodoxe Hodoş îl constituie un act, patenta regelui Andrei al III-lea, din 10 noiembrie 1293, prin care regele donează comitelui Nagy Ozömös şi fraţilor acestuia Kusán şi Dimitrie, domeniul mânăstirii Huduş, documentul fiind considerat necontestabil şi favorizează concluzia că această mânăstire şi-a manifestat existenţa de timpuriu, având încă de la început un pronunţat caracter autohton şi menţinându-şi într-un mod constant caracterul sau confesional în secolele de dominaţie maghiară XI-XV18.
Mânăstirea Bezdin – se menţionează că a fost ridicată în decursul secolului al XVI-lea, pe fundamentul unei alte mânăstiri cu mult mai veche ce fusese distrusă în timpul marii invazii mongolice din 1241-1242, presupunându-se a fi chiar acea mânăstire descoperită în vechile documente sub numele de „Mânăstirea de la Isou”, pomenită pe la 1233 în unele documente maghiare. Această mânăstire se află în satul românesc Munar de pe Valea Mureşului. După o însemnare descoperită pe o psaltire slavonă tipărită la Veneţia în 1520, mânăstirea Bezdinul a fost reactivată ca şi complex monahal în anul 1539 prin efortul Arhimandritului Ioasaf Bojovici, care a pus mult suflet la ridicarea lăcaşului19.
Concluzii: Deşi destul de mici şi modeste, construite cu o mare simplitate în vechiul stil bizantin, bisericile şi mânăstirile autohtone din zona Banatului, care se înfăţişau ca o îmbinare echilibrată a construcţiei din piatră cu cea de lemn, într-o perfectă armonie a materialelor, au fost în primul rând ctitoriile jupanilor din satele de bănăţeni, care s-au implicat atât în perioada secolelor X şi XI, când exista voievodatul, cât şi în perioada secolelor de ocupaţie maghiară (XI-XV), iar astăzi reprezintă semnificaţia majoră a istoriei şi artei româneşti păstrate peste veacuri (în viaţa artistică implicându-se în special după secolul al XII-lea complexul de arte athonite precum: caligrafia, picturile, lucrările în argint, stiluri slavo-bizantine de construcţie, aduse de monahii Sfântului Munte Athos, cei mai mulţi sosiţi din mânăstirea athonită Hilandari). Printre reprezentanţii monahi s-au remarcat într-un mod deosebit următorii: Arsenie Bogdan, Nicodim, ş.a.m.d., cei care au pus mult suflet şi efort fizic supraomenesc la ridicarea frumoaselor lor construcţii din piatră şi lemn, destul de echilibrate arhitectural, care au permis în decursul timpului mari posibilităţi de conservare a acestora în timp, ei înşişi aceşti monahi au devenit primii meşteri ai unei etnii vastem provenită de la traci şi romani, care se întindea în toată Peninsula Balcanică şi la nordul Dunării. Toate aceste străvechi ctitorii româneşti, risipite prin toată întinderea Banatului, în general similare cu cele de pe tot cuprinsul meleagurilor locuite de români, se constituie în istorie ca şi complexe mărturii ale civilizaţiei şi continuităţii în forme tradiţionale a manifestărilor ortodoxe, care pe teritoriul Banatului au avut un specific deosebit, dar au fost şi parte integrantă în unicul spaţiu românesc – Carpato-Danubiano-Pontic.
Biserica catolică în Banat şi aşezămintele ei în secolele XI-XV
Biserica catolică din Ungaria a apărut după anul 1000, când regele Ungariei Vaik lua numele de Ştefan. Acest rege a impus creştinismul apusean întregului popor maghiar, a introdus ritul catolic în mod imperativ în Regatul Ungariei. Ştefan a primit coroana regală de la însuşi papa Silvestru al II-lea, o coroană adusă chiar de la Roma de către arhiepiscopul Astrik, în anul 1000. Regele Ştefan a fost sanctificat pentru faptele sale în cadrul religiei catolice în anul 1092, chiar din iniţiativa papalităţii. Ştefan I a introdus episcopii principale care coordonau arhidiaconate pe toată întinderea regatului Ungariei, iar în acest context de organizare acreat şi o episcopie principală catolică la Csanad (Cenad), care avea rolul să deservească Banatul cucerit în anul 1028, după înfrângerea voievodului Ahtum în război. Episcopia principală de la Cenad a fost înfiinţată în anii 1029-1030, iar prima organizare temeinică a instituţiei catolice s-a desfăşurat continuu în următorii 10-12 ani. În anul morţii regelui (1038), dar îndosebi în anul martiratului Sfântului Sagredo Gellert (Gerhard), în esenţă, biserica catolică s-a înfiripat pe teritoriul Banatului în etape, lent, în funcţie de condiţiile favorabile, chiar pe teritoriul unde până în 1028 existase Voievodatul Banatului condus de Ahtum (Agyor), care era un conducător de necontestat pe teritoriul său, cu o politică externă fermă faţă de Regatul Ungariei, iar acesta depindea totuşi în mod formal de Ungaria după înfrângerea în război a înaintaşului său, voievodul Glad (sf. sec.IX-înc. sec. XI). Teritoriul Banatului, care la acel moment avea o întindere teritorială de la Mureş şi Criş până la Dunăre, şi de la Tisa până la graniţa de vest a Ardealului, după înfrângerea în război a lui Ahtum (1028) şi înlăturarea sa prin vicleşug, a trecut sub conducerea lui Csanad, aflat în filiera politicii maghiare, care a pus capăt influenţei slave, asigurând cu ajutorul Ungariei o dominaţie care a ţinut Banatul ca parte componentă a Regatului Ungariei până în secolul al XVI-lea, când acesta a fost ocupat de Imperiul Otoman, iar Ungaria a fost transformată în paşalâc turcesc, prin lupta de la Mohacs (1226). În timpul dominaţiei maghiare asupra Banatului, această regiune s-a deschis mult influenţelor din vest, inclusiv influenţelor religioase catolice. În perioada episcopatului Sfânului Gerhard, catolicismul s-a impus politic la ordinele regelui Ştefan I al Ungariei, dar şi cu ajutorul administraţiei laice (slujbele, creştinizarea catolică, primirea locuitorilor bulgari şi slavi în biserica catolică, instituirea averilor bisericeşti catolice), care dădeau putere economică acestei biserici, iar ridicarea de mânăstiri şi catedrale catolice, o educare în anumite centre şi numirea preoţior catolici în funcţie de necesităţi, forme de exercitare a dreptului bisericesc catolic prin şcolarizare şi disciplinare a clerului catolic din Banat au constituit factorii favorizanţi ai expansiunii catolicismului. În plus, noul conducător al Banatului, impus de Regatul Ungariei, a primit iniţial prerogative deosebite în conducerea regiunii, printre care şi aceea de conducător al armatei regale de ocupaţie, iar influenţa politică a acestuia crescând datorită întăririi rolului său în calitate de nepot de botez al regelui şi cel mai bogat om în regiune, destul de respectat de slavii din acel timp, care îi recunoşteau dominaţia în întreaga zonă. Având un spirit organizatoric dezvoltat şi un simţ politic, îmbinat cu o abilitate specifică, acesta se căsătoreşte cu văduva lui Agior (Ahtum), legitimându-şi astfel dominaţia asupra populaţiei din teritoriul Banatului. Csanad este cel care l-a înscăunat pentru prima dată pe Sfântul Gerhard în funcţia de episcop principal în Banat (1035), contribuind la întărirea economică şi la creşterea autorităţii acestei episcopii din Cenad, aceasta întâmplându-se chiar în primul deceniu după cucerirea Banatului. Sub aspect religios, în timpul regelui Ştefan s-au dezvoltat relaţiile interreligioase ale Ungariei cu alte state din vestul Europei, dar şi o prietenie strânsă între Ungaria şi Veneţia, pentru că episcopul Gerard era veneţian, iar dogele Veneţiei din această perioadă, numit Otto Orseolo, căsătorit fiind cu sora regelui Ştefan, punea statul veneţian în situaţia de a face parte din rândul statelor apusene cu relaţii privilegiate faţă de Ungaria, ambele state fiind poziţionate între imperiile din est şi din partea de vest, şi având aceleaşi interese în promovarea politicii de independenţă. Astfel ne explicăm de ce regele Ungariei, Ştefan cel Sfânt, a promovat politici de aducere a preoţilor necesari cultului din Veneţia, un motiv fiind acela ca prin noile mijloace statul şi biserica catolică a Ungariei să folosească experienţa mai veche a statului veneţian, să-şi creeze o biserică proprie, după modelul veneţienilor, care aveau o episcopie pe insula Grado, cu rol principal, iar episcopii şi preoţii instruiţi ai Veneţiei erau mijloace umane care puteau contribui la organizarea în bune condiţii şi a catolicismului din Banat20. Menţionăm că încă de la începuturile sale, Biserica catolică din Banat, la iniţiativa episcopului ei, Gerhard, a înfiinţat şapte arhidiaconate, numindu-se în funcţii următorii: Albert şi Konrad din cetatea Zala, Fulop şi Henrik din Pannonhalma, Krato şi Tazlo din Bakonybel, şi Istvan din Pecsvarad, pentru că toţi aceşti arhidiaconi făceau parte din Ordinul Benedictinilor, acest ordin de călugări catolici fiind primul ordin de acest fel care a oganizat biserica catolică din Banat (menţionăm că aceste 7 arhidiaconate au existat în teritoriu până la ocupaţia turcească).
La momentul înfiinţării statului maghiar creştin şi al organizării ierarhiei bisericeşti, regele Ştefan al Ungariei a preluat şi aplicat imediat modelul vest-european, cel care efectiv funcţiona în această parte a Europei de mai bine de 200 de ani, ca un model tipic de organizare. În aceste condiţii, a preluat şi concepţia care se baza pe culegerile lui Izidor, luând-o ca bază toate popoarele recent creştinate, ce instituia o funcţie de mijloc între Papă şi arhidiaconi, care se plia foarte bine într-un stat medieval timpuriu cum era Ungaria, şi astfel a instituit cel puţin zece-doisprezece drepturi pe întregul teritoriu al Ungariei. În primele şapte secole de dominaţie maghiară în cele şapte arhidiaconate ale Banatului, pe lângă episcopul de la Cenad existau încă şapte arhidiaconi, cu toţii având rolul de a supraveghea slujbele catolice şi a distribui ajutoare pentru nevoiaşi (menţionăm că încă din timpurile medievale Biserica Catolică deţinea un serviciu foarte bun de caritate pentru oamenii nevoiaşi). Funcţia de arhidicon fiind tradiţională, pentru că a existat probabil încă din secolul III, ne apare o mică diferenţiere între biserica greacă şi cea catolică, în sensul că în biserica greacă diaconii alegeau arhidiaconul, pe când în biserica romană episcopul îl numea direct pe arhidiacon. Arhidiaconii nu trebuiau să respecte regula de a fi cel mai în vârstă, de a fi din acelaşi ţinut, sau să fie diacon. Papa Eugen al II-lea a fost primul papă care a ordonat ca arhidiaconul să fie numit obligatoriu dintre diaconi, regula rămânând valabilă până în secolul al XII-lea, când se instituie definitiv funcţia de arhidiacon21.
Referitor la evoluţia istorică a Bisericii catolice bănăţene din primii ani ai ocupaţiei maghiare, remarcăm într-un mod deosebit activitatea primului episcop veneţian, Gerhard de Sagredo, cel care a făcut parte din ordinul călugărilor benedictini şi a activat în fruntea Bisericii catolice bănăţene în anii 1035-1047, iar moartea episcopului, survenită în anul 1047, chiar în momentul când regele Andrei al Ungariei i-a urmat la tron în scunul Ungariei lui Petru, a însemnat o continuitate în funcţia episcopală a episcopului Mōr, iar din 1083 pe scaunul episcopal a ajuns Lőrincz22.
Cele şapte arhidiaconate şi-au continuat existenţa în Banat, integral, în întreaga perioadă cuprinsă între anii 1030 şi 1551, momentul final fiind influenţat de impulsul evenimentelor legate de invazia turcilor, care a început cu arderea Cenadului (1550) şi s-a finalizat cu transformarea Timişoarei în paşalâc turcesc (1552), evenumentul având un dublu impact asupra creştinilor ortodocşi şi catolici, iar în cazul catolicilor, aceştia s-au refugiat (ne referim la preoţii catolici din Banat), iar documentele Bisericii catolice au fost transferate imediat la Alba Iulia, pentru că Ardealul prezenta o mai mare siguranţă, din motivul că în 1441 Transilvania avea deja un statut de autonomie în faţa turcilor23. În lumina documentelor, arhidiaconatele Banatului au fost: Cenad, Arad, Caraş, Sebeşului, Timişoarei, Torontal şi Keve (1035).
Arhidiaconatul Aradului îşi avea limitele teritoriale în zona localităţilor Pecica, Rodna şi Vinga, iar principalele sale parohii ale perioadei mediavale menţionate au existat în localităţile Lipova, Arad, Vinga, etc.
Arhidiaconatul Cenadului îşi avea graniţa istorică la limitele celor două ape principale – Mureş şi Tisa, iar principalele sale parohii au existat în localităţile: Mănăştur (se face referire la Mănăştur de lângă Vinga şi nu la acea localitate Mănăştur din sudul Banatului), Satchinez, Beşinova, Periam, Beba-veche, Bălcan, etc.
Se specifică că Beşinova-Veche este o comună situată în câmpia Tisei, în apropierea pârâului Aranca, iar localitatea respectivă a deţinut o demografie destul de bogată încă din timpurile medievale vechi, primul document scris al acesteia menţionând anul 1238.
Periam (Priamus) – în anul 1332 este amintit pentru prima datã într-un act oficial din Cenad. Proprietarul satului a fost Bechey Imre, adjunctul lui fiind Blasius de Priamus. În anii 1333-1335 Priamus a fost înregistrat în actele papale drept parohie, urmând ca în 1347 „Pereamus” să devină parte a regatului maghiar. Sub domnia lui Ludovic cel Mare (1342-1382) localitatea Periam este repartizatã ca loc de resedintã unor comercianti strãini – se presupune cã italieni, iar în 1381 Periam intrã în proprietatea lui Petru de Macedonia. În final, sub domnia regelui Sigismund (1387-1437), Periam este declarat oras cu dreptul de a organiza târguri, începând să deţină un rol foarte important ca centru cultural medieval.
Beba Veche este o localitate care a deţinut informaţii documentare foarte vechi, primul său document datând din anul 1247.
Arhidiaconatul Caraşului, cel care a fost considerat printre cele mai întinse arhidiaconate din punct de vedere teritorial dintre unităţile administrative bisericeşti ale Banatului, deţinea ca şi parohii mai importante: Semlac, Jamul Mare, Moldova Nouă, Berzasca şi toată clisura Dunării, Caraşova, Lugoj şi Denta, etc.
Semlacul este de asemenea o localitate cunoscută documentar încă de la începuturile medievalului bănăţean, având documente scrise despre această localitate încă din 1270.
Jamul Mare este o localitate menţionată documentar în 1370 şi a aparţinut încă de la începuturile ocupaţiei maghiare Bisericii catolice, pentru că această localitate a avut o populaţie mixtă de români şi maghiari.
Denta – este o localitate situată în apropierea râului Berzasca, şi a fost descoperită pentru prima dată în evidenţele papale de dijmă din anii 1332-1337, având în structura demografică veche a localităţii şi maghiari.
Arhidiaconatul Sebeş a deţinut în configuraţia sa mai multe parohii catolice, printre care: Făget, Bega, Reşiţa, Bocşa, Lupac, etc.
Făget este o localitate dea lungul râului Bega.
Lupac este o localitate mică, nu departe de Reşiţa, unde vechii craşoveni au fost de religie romano-catolică, fapt care demonstrează înscrierea ei între parohiile catolice din arhidiaconatul Sebeş.
Arhidiaconatul Timişoarei – la rândul său, a deţinut, printre parohiile medievale timpurii, următoarele: Moraviţa, Chijdia, Vinga, Simand24.
Interesant pentru a înţelege complexitatea unui aşezământ mânăstiresc medieval este şi studiul arheologic despre Mânăstirea Bizere, situată în localitatea Frunuşeni, din Fântânele, judeţul Arad (această mănăstire este cunoscută doar arheologic, din cercetările efectuate în anii 2001-2007). În urma acestor cercetări s-a evidenţiat o fundaţie impresionantă prin dimensiuni şi tehnică de realizare a uneia dintre cele mai reprezentative aşezăminte catolice. Construcţiile au fost realizate din blocuri de gresie gălbuie, fasonate şi înscrise în asize regulate. Iatoric, aşezământul acesta impreionant şi-a avut prima atestare în anul 1183, când funcţiona ca mănăstire regală, pe la începuturile instaurării dominaţiei maghiare în Banat. Rezultatele cercetărilor arheologice identifică printre obiective: un turn cu fântână, clădirea civilă din nordul complexului, precum şi bisericile 1 şi 2, aflate spre sud, cimitirul şi mormintele care au fost descoperite (cca. 106). În anul 2006 cercetările s-au orientat spre investigarea spaţiului de la nord de biserică şi al colţului de sud-vest al clădirii refectoriului, şi a fost identificată şi apoi cercetată amănunţit capela din nordul bisericii, reprezentativă pentru stilul de construcţie din aceatsă perioadă. Menţionăm că acest aşezământ a funcţionat continuu până în secolul XVI, când slujitorii catolici au părăsit Banatul din cauza turcilor şi a influenţelor distructive ale Reformei religioase. Dimensiunile impresionante în construcţii, diversitatea construcţiilor dar şi poziţia Mânăstirii Bizere la un kilometru nord-est de localitate, în lunca Mureşului, chiar pe malul stâng al acestui râu, toţi aceşti factori coroboraţi se constituie ca şi specifici în construcţiile tuturor aşezămintelor catolice din întreg Banatul, care preiau stilurile medievale romantic şi gotic, şi care azi încântă privirea25. Se precizează că în 1020 pe raza localităţii Cenad (Timiş) funcţiona prima scoală de pe teritoriul ţării noastre, cu limbă de predare latină, iar la cca 1179, la Igriş (jud. Timiş), în cadrul abaţiei călugărilor cisterciţi, proveniţi din mânăstirea burgundă franceză Pointigny, funcţiona deja la acel moment prima bibliotecă de pe teritoriul românesc, deţinând diverse lucrări filosofice, teologice, etc., şi mai mulţi autori latini, precum: Cicero, Suetoniu, Seneca, Quintilian, ş.a.m.d., adăugându-se la toate acestea şi existenţa în Igriş a unei mânăstiri şi biserici ctitorite mai târziu în secolul al XIV-lea, mult diferenţiate ca stil arhitectural construcţiilor religioase medievale de până acum. Considerăm sub multiple aspecte că Banatul a constituit cu certitudine ultima prelungire, am putea spune ultimele fruntarii ale influenţelor directe, întretăiate, dinspre Europa răsăriteană şi Europa apuseană, iar dacă ne referim la Europa apuseană, Banatul a însemnat pătrunderea în prima fază a renaşterii culturale postcarolingiene medievale prin intermediul influenţelor franceze, răspândită pe acest teritoriu sub influenţa directă a bisericii medievale a timpului26.
Concluzii: Deşi de proporţii reduse ca şi influenţă asupra populaţiei majoritare româneşti ortodoxe, Biserica romano-catolică din Banat a dezvoltat centre de cultură apusene, prin influenţa directă a unor serii de ordine călugăreşti, care sub aspectul cultural s-au adresat tuturor locuitorilor, devenind focare de răspândire tradiţională a culturii apusene în aceste locuri. Se remarcă o structură foarte simplă în organizarea romano-catolicilor, aceasta deţinând un centru episcopal principal şi doar şapte arhidiaconate catolice, împreună având rolul de a integra unitar la catolicism întreaga întindere a Banatului, întreaga masă de credincioşi catolici, alcătuiţi din maghiari, dar şi din alte categorii de catolici după primirea vechilor bulgari şi slavi la catolicism, în acestă structură intrând mai puţin românii, care s-au convertit la catolicism. Instituirea unor mari averi bisericeşti catolice, care-i dădeau acestei biserici forţă economică sub regatul medieval al Ungariei, ridicarea de mânăstiri şi catedrale monumentale şi a unor centre culturale catolice, şcolarizarea, disciplinarea şi latura creşterii rolului carităţii acestei biserici după secolul XIII, toate laolaltă au constituit argumente care ne întăresc convingerea rolului decisiv al acestei biserici în regiunea Banatului. În condiţiile diversităţii etnice şi a creării pe baza principiului toleranţei a unor strânse legături interconfesionale între toţi locuitorii Banatului.
Note:
1. Tincu, Velea, N., Istoria bisericească politico-naţională a Românilor peste totu, Sibiu, 1865, p.179; Păcurariu, Mircea, op.cit., p.336; Szentklaray, Ieno, A szerb monostaregyházak törtenety emlékey Délmagyaroszágon, Budapesta, 1908, p.56; Monografia Banatului, op.cit., pp.314-315.
2. Tincu, Velea, N., op.cit., p.185; dr. Vlăduceanu, Victor, Mânăstiri Bănăţene, Timişoara, 1947, 144 pagini, p.31.
3. Vlăduceanu, Victor, op.cit., p.32.
4. Monografia Eparhiei Caransebeş, 1940, p.106.
5. Protosinghel Niculescu, Theofil S., Sfintele Monastiri şi Schituri din România, editura MÂNĂSTIREA VODIŢA, Drobeta – Turnu Severin, 2002, 383 pagini, p.252; Păcurariu, Mircea, op.cit., p.333; Vlăduceanu, Victor, op.cit., pp.8-9.
6. Investigaţii arheologice: Muntean, 1980, pp.76-77; Muntean, 1983, (Vărădia), pp.231-238; Ţeicu, 1993, p.241;
Pârvan, Vasile, op.cit. (capitolul IV, nota 14); Păcurariu, Mircea, op.cit., pp.253-258; Niculescu, Theofil, S., op.cit., p.328.
7. Niculescu, Theofil, S., op.cit., p.197; Meteş, Ştefan, Mânăstiri din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, pp.205-206.
8. Ogradena Veche – localitate dispărută în apele fluviului Dunărea la ridicarea lacului de acumulare al sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier I. Ulterior un preot cu har, care a deţinut parohie în Cazanele Mici în comunitatea Dubova, făcând eforturi deosebite, în condiţii primitive, pentru că nu a beneficiat la început de electricitate şi de avantajul unor instalaţii de construcţie moderne, a ridicat cu propriile sale mâini şi cu ajutorul sătenilor din satul Dubova şi al voluntarilor din împrejurimile Dubovei (municipiul Orşova), Noua Mânăstire Mraconia, în curs de finalizare până în anul 2010, un monument arhitectural ce ar putea să constituie o aşezate minunată ortodoxă a secolului XXI. Noua mânăstire Mraconia este înfrăţită cu o comunitate catolică din Germania, din localitatea … păstorită de …
9. Meteş, St., op.cit., p.324; Niculescu, Theofil, S., op.cit., p.342.
10. Ibidem, p.204; ibidem, pp.130-131.
11. Ibidem, p.151; ibidem, p.45.
12. Niculescu, Theofil, S., op.cit., p.209; Păcurariu, Mircea, op.cit., p.333; Lăzărescu, Emil, Despre Mânăstirea Cozia şi varianta de triconic căreia îi aparţine biserica ei, în SCIA, seria Artă plastică, 17, nr.2, 1974, pp.188-192; Constantin Juan-Petroi, Arhitectura bisericească medievală din sudul Banatului. Relaţii cu arhitectura bisericească din spaţiul transilvan şi centrul european, în „Palate, castele şi cetăţi din Transilvania”, Muzeul Ţării Făgăraşului, Făgăraş, 2000, pp.167-168.
13. Investigaţii arheologice: Miloia, I., op.cit. (capitolul I, nota 40); ibidem, Biserica medievală de la Găvăranu, Timişoara, 1930, 30 p.; Lotreanu, I., op.cit., (cap.2 nota 1), p.117; Ţeicu, I., op.cit. (capitolul II, nota 15); Uzum, Ilie, op.cit. (capitolul I, nota 32); Iaroslavschi, Lazarevici, Gh., în Acta MN, 1979, p.456 (Ilidia); Uzum, I., Lazarovici, Gh., în Banatica, I, 1971, pp.157-191 (Ilidia).
14. Bălaşa, D., De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei (1370-1970), în Mitropolia Olteniei, an XXII, 1970, nr. 5-6, pp.333-334; Păcurariu, Mircea, op.cit., p.271; Şerbănescu, Nicolae, Mitropolia Severinului – şase sute de ani de la înfiinţare, în Biserica Ortodoxă Română, an LXXXVIII, 1970, nr.11-12, pp.1191-1227; idem, Mitropolia Ungrovlahiei, în B.O.R., an LXXVII, 1959, nr.7-10, pp.722-826 (730-740 în exclusivitate).
15. Böhm, L., Délmagyaroszág vagyis az ugynevezett Bánsag küllon Tört, Budapesta, 1868, p.160 (referitor la vechimea bisericii din Lipova, încă din timpul regelui Sigismund de Luxemburg; Popea, N., Vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei, Sabinin, 1870, p.64; Velea, Ticu, N., op.cit., pp.1-5 (referitor la transferul scaunului mitropolitan de la Severin la Timişoara); Vlăduceanu, Victor, op.cit., pp.43-45.
16. Analele Banatului, arh.1, nr.1, p.33.
17. Păcurariu, Mircea, op.cit., p.333; Stoia, Udrea, I., Biserica grecească ortodoxă română din Lipova, Timişoara, 1930, p.28 (Mânăstirea Lipova a fost reactivată ca aşezământ în 1946).
18. Meteş, St., op.cit., p.10; Szentkláray, I., op.cit., pp.4, 26, 65 (inscripţia din 1529); Vlăduceanu, Victor, op.cit., pp.78-79; idem, Vechiu monument istorico-religios: Mânăstirea Bodrog, Timişoara, 1939, pp.18-19 (în exclusivitate despre patenta regală a regelui Andrei al III-lea al Ungariei din 10 noiembrie 1293).
19. Niculescu, Theofil, S., op.cit., p.50; Păcurariu, Mircea, op.cit., p.334.
20. Szentkláray Jenő – PLEBÁNIÁK TŐRTÉNETE, Temesvár (Timişoara), 1898, pp.1-5.
21. Szentkláray Jenő, op. cit., pp. 5-8.
22. Szentkláray Jenő, op. cit., p.23; Griselini, Francesco, op.cit. p.39.
23. Szentkláray Jenő, op.cit., pp.70-72.
24. Szentkláray Jenő, op. cit. pp.28-45 şi 70-72; Lotreanu, Ioan, op.cit., pp.273-275; informaţii depre Mănăştur – p.66, Beşenova Veche – pp.320-321, Periam – p.34, Beba Veche – p.374, Semlac – p.224, Jamul Mare . p.159, Denta – p.265, Lupac – pp.283-284, Moraviţa – pp.130-131.
25. Material arheologic eliberat de Muzeul de Istorie Arad la solicitarea doctorandului privind inventarul cercetărilor în punctul arheologic Bizere (2001-2006).
26. Ştefan Bălan, Niclae St. Mihăilescu, ISTORIA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII ÎN ROMÂNIA, date cronologice, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, (Epoca medievală), pp.32-33.
