Uniunea Europeană Banat din România - UEF Romania

Evoluţia învăţământului german din Banat în context administrativ, demografic, politic şi legislativ în perioada interbelică

Autor: Prof. Drd. Ludwig HOLCZINGER, Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” Timişoara

Procesul de organizare administrativ-teritorială a Banatului s-a desfăşurat pe o perioadă mai îndelungată, începutul fiind marcat încă în luna octombrie 1918, când vechea autoritate administrativă în noul context politic avea un rol formal, caracterizată fiind printr-o marcantă instabilitate datorită demersurilor politico-diplomatice ale Ungariei de a păstra în integritate Banatul. Serbia, la rândul ei membră a Antantei prin intervenţia militară realizată asupra Banatului, a încercat şi ea anexarea teritoriului în formula unei Voievodine Mari în condiţiile în care trupele sârbeşti, pătrunzând în Banatul românesc, au pus sub stăpânire Timişoara, Lugojul şi teritoriile Banatului nordic până la Mureş, fiind prezente chiar şi în oraşul Lipova.
Momentele importante pentru Unirea Banatului cu România au reprezentat demersurile Delegaţiei române la Paris în cadrul căreia fiind prezent şi reprezentantul român al Banatului, Coriolan Brediceanu de la Lugoj. Momentul hotărâtor pentru Unirea Banatului cu România l-a reprezentat Trianon, 6 iunie 1920, dar trasarea definitivă a graniţelor a continuat pe parcursul anului 1921 şi a fost finalizată la 23 noiembrie 1923, când Jimbolia şi comunele învecinate au fost anexate României. Toate aceste demersuri au fost realizate de Comisia mixtă de trasare a graniţelor cu Serbia, criteriul fundamental fiind ponderea populaţiei române şi sârbe în teritoriu, conform numărului căreia erau trasate graniţele în mod definitiv . Din Banatul istoric, României i-a revenit o suprafaţă de 18.393 km2 iar Serbiei o suprafaţă de 9.328 km2.
Germanii din Banat, în conjunctura anilor 1918-1920, nu aveau posibilitatea şi puterea de a ridica pretenţii în vederea constituirii unei entităţi administrativ-teritoriale proprii, deşi în Banatul austro-ungar dintr-o populaţie de 1.852.439 de locuitori, populaţia germană reprezenta 512.601 de locuitori, adică 27,6% .
Pentru a avea o viziune de ansamblu cu privire la situaţia demografică a teritoriului Banatului după Unire, vom prezenta în continuare populaţia teritoriilor unite cu referiri speciale la etnia germană din Banatul românesc, incluzând numeric şi etnia germană din comunităţile de la Nord de Mureş.
Astfel, în anul 1920, populaţia judeţelor Arad, Caraş-Severin şi Timiş-Torontal a fost de 1.304.981 de locuitori din care germani 267.151, reprezentând 19,17%. Defalcată pe judeţe, situaţia demografică a etniei germane în anul 1920 a fost următoarea: Arad – 482.344 de locuitori, din care 58.377 de germani, reprezentând 12,10%; Caraş-Severin – 309.748 de locuitori, din care 40.169 de germani, reprezentând 12,96%; iar în judeţul Timiş-Torontal populaţia totală era în anul 1920 de 512.891 de locuitori, din care 168.605 de germani, reprezentând 32,87% .
Conform afirmaţiilor istoricului austriac Hans Dama, originar din Banat, prin Pacea de la Trianon, României i-au revenit 18.945 km2, Serbiei 9.307 km2, iar Ungariei 217 km2, dintr-un total de 28.469 km2. Diferenţele reprezintă probabil modificările realizate până în anul 1923.
Ioan Munteanu, făcând referire la Banatul istoric, afirmă că suprafaţa acestuia în anul 1918 se prezenta în felul următor: Comitatul Caraş-Severin – 11.074 km2, Comitatul Torontal avea o suprafaţă de 10.016 km2, iar Comitatul Timiş însuma 7.433 km2. În anul 1918, suprafaţa Banatului istoric însuma 28.523 km2.
Trebuie menţionat faptul că în teritoriile aflate la Nord de Mureş, deşi din punct de vedere istorico-geografic acestea nu mai aparţineau Banatului, existau câteva comunităţi germane, iar despre numărul acestor comunităţi şi a populaţiei aferente în perioada antebelică şi interbelică vom aminti ulterior.
După anul 1920, până în 1925, când a fost elaborată Legea pentru unificare administrativă, promulgată prin Decretul Regal nr. 1972/13 iunie 1925 , teritoriul Banatului unit cu România reprezenta fostele comitate Caraş-Severin şi Timiş-Torontal. Aceste teritorii au apărut în Banat diminuate, fiind excluşi cei 9.307 km2 reveniţi Serbiei şi cei 217 km2, rămaşi Ungariei. Având în vedere faptul că în noul judeţ Timiş-Torontal, până la apariţia Decretului Regal 1972/1925, populaţia majoritară era germană, în anul 1920 structura populaţiei acestui judeţ după etnii era următoarea: dintr-un total de 480.977 de locuitori, românii reprezentau 165.016 locuitori, germanii 189.776, maghiarii 68.395, sârbii şi bulgarii 47.576, iar evreii trăiau într-un număr de 10.034 locuitori. Populaţia germană reprezenta 39,45%, fiind cea mai numeroasă în judeţele din Banatul Românesc .
Judeţele reorganizate în anul 1925 au funcţionat în această structură până în anul 1938, Banatul istoric românesc fiind constituit din judeţele Caraş, Severin şi Timiş-Torontal, ca urmare a instaurării regimului politic autoritar de către Carol al II-lea, la 10 februarie 1938. Noua politică administrativă a regelui era aceea de regionalizare prin concentrarea administrativă a judeţelor în ţinuturi, coordonate de rezidenţi regali, numiţi prin Decret regal pentru o perioadă de 6 ani şi recrutaţi din corpul ofiţerilor superiori. Prin această reorganizare administrativă, în anul 1938 a fost creat Ţinutul Timişoara, care avea în componenţă judeţele Arad, Caraş, Hunedoara, Severin şi Timiş-Torontal .
Ca urmare a pierderilor teritoriale din anul 1940, în anul 1942 prin Decretul-Lege 288/23 ianuarie 1942 a fost realizată o împărţire administrativ-teritorială a României, care nu a afectat Ţinutul Timiş, această formă de organizare a judeţelor rămânând în vigoare până în anul 1950 . Abia în anul 1950, prin Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 au fost organizate regiunile iar Banatul românesc a fost în totalitate integrat în Regiunea Timişoara şi Severin .
Zonele aflate la Nord de râul Mureş, locuite şi de populaţie germană, erau integrate Regiunii Arad, care ulterior va fi destrămată şi în cea mai mare parte localităţile cu populaţie germană la Nord de Mureş urmau a fi integrate Regiunii Timişoara în perioada comunistă.
Prezentarea acestor repetate transformări administrativ-teritoriale în intervalele 1920-1925, 1938 şi 1942-1950 este utilă în prezenta lucrare, deoarece se poate analiza cu mai multă uşurinţă distribuţia în acest interval de timp a populaţiei germane din Banatul românesc şi zonele adiacente (la Nord de râul Mureş), în vederea unei analize obiective privind existenţa numerică a unităţilor de învăţământ cu predare în limba germană. Aceasta în contextul în care numărul populaţiei a influenţat şi numărul şi structura unităţilor de învăţământ cu predare în limba germană.
Factorul hotărâtor care a influenţat numărul şcolilor cu predare în limba germană, fie de stat, fie confesionale, a fost ponderea populaţiei germane din fiecare judeţ unde aceasta era reprezentată. Astfel, în Banatul românesc şi în judeţul Arad, regiuni locuite de germani, situaţia numerică a populaţiei germane în anii 1919-1920 şi 1930, anul recensământului de referinţă pentru România, era de 942.000 de locuitori, populaţia urbană era de 169.000 locuitori, din care germanii reprezentau 23,8%, adică 40.222 de locuitori. Populaţia rurală a fost de 773.000 din care 22,1% erau germani, adică 170.833 de locuitori.
Pe judeţe, situaţia s-a prezentat în felul următor: în anul 1919/1920, în judeţul Arad la o populaţie de 413.404 de locuitori, germanii erau 32.367, reprezentând 7,83% din totalul populaţiei. În judeţul Caraş-Severin, la o populaţie 463.362 de locuitori, 58.939 erau germani, reprezentând 12,72%, iar în judeţul Timiş-Torontal, dintr-un total de 447.031 de locuitori, germanii erau 178.156, reprezentând 39,85%. Pe ansamblu, populaţia celor 4 judeţe în care existau comunităţi germane s-a ridicat la 1.323.797 de locuitori, germanii reprezentând un procent de 20,39%, adică un număr de 269.462 de persoane .
Este de remarcat faptul că în anul 1920 structura populaţiei pe etnii s-a modificat în favoarea minorităţilor etnice, altele decât cea maghiară, în comparaţie cu perioada anterioară, structura fiind vizibil schimbată în mediul urban. Acest fapt s-a datorat în mare măsură posibilităţii unei libere exprimări în cadrul Statului Român privind apartenenţa etnică declarată. Cu toate acestea atât populaţia urbană, cât şi cea rurală aparţinând etniei germane a scăzut datorită masivelor emigrări ale germanilor-şvabi din Banat, până la izbucnirea Primului Război Mondial, în America (S.U.A.).
Pentru edificare, prezentăm o situaţie de ansamblu a populaţiei germane-şvăbeşti, dar şi evreieşti (în parte vorbitoare de limbă germană şi în mare măsură iddiş), situaţie existentă în anul 1920 în Banat şi Comitatul Arad, în condiţiile în care evreii din Banat nu mai apăreau ca entitate etnică distinctă fiind automat asimilaţi limbii oficiale.

An Unitate admin.-terit. Germani Evrei An Unitate admin.-terit. Germani Evrei
1900 Comit. Arad 28.527 – 1920 Jud. Arad 28.512 2.516
1900 Comit. Caraş-Severin 47.034 – 1920 Jud. Caraş-Severin 44.228 1.531
1900 Comit. Timiş-Torontal 178.875 – 1920 Jud. Timiş-Torontal 178.156 1.999

Populaţia urbană, pentru aceeaşi perioadă de referinţă, s-a prezentat în felul următor :

An Unitate admin.-terit. Germani Evrei An Unitate admin.-terit. Germani Evrei
1900 Comit. Arad 5.643 – 1920 Jud. Arad 3.012 5.306
1900 Comit. Caraş-Severin 8.269 – 1920 Jud. Caraş-Severin 8.348 2.234
1900 Comit. Timiş-Torontal 19.614 – 1920 Jud. Timiş-Torontal 29.188 8.296

În concluzie, la o populaţie de 1.323.997 de locuitori în teritoriile amintite pentru anul 1919-1920, populaţia de etnie germană era de 269.462, reprezentând 20,39%, din totalul celor patru unităţi administrativ-teritoriale. De altfel, germanii ca unitate etnică în „Ungaria istorică” erau a doua minoritate după români, în condiţiile în care Ungaria, componentă a Imperiului, avea o populaţie de 20.986.000 de locuitori, din care românii reprezentau 14,1%, adică 2.949.000 de locuitori, iar germanii, cu un procent de 9,8% reprezentau 2.037.000 de locuitori. Populaţia maghiară reprezenta 51,9% din populaţie, adică 10.500.000 de locuitori iar celelalte etnii reprezentau 48,1%, adică 10.486.000 de locuitori .
Anul 1930, pentru populaţia germană din Banatul românesc şi teritoriile aferente locuite de germani a reprezentat un moment de referinţă în contextul în care recensământul a fost realizat după ce în linii mari învăţământul german s-a reaşezat atât din punctul de vedere al numărului de şcoli cât şi al numărului de elevi pe judeţe, atât din perspectiva învăţământului laic precum şi al celui confesional, care luase un deosebit avânt după apariţia Legii Învăţământului Privat din anul 1925. Pentru a avea o viziune mai clară asupra situaţiei demografice privind populaţia germană din Banat în anul 1930 vom prezenta o statistică mai amplă realizată de Attila E. Varga, având în acelaşi timp posibilitatea de a constata eventualele neconcordanţe între acestea şi celelalte, deşi nu atât de complete şi explicite . În anul 1930 populaţia Banatului compusă din cele trei judeţe, adăugat fiind şi Aradul, având în vedere numeroasele comunităţi germane la Nord de Mureş, era de 1.367.236 de locuitori. Din acest număr, germanii erau reprezentaţi cu 275.580 locuitori, adică 18,55%.
Defalcată pe judeţe, situaţia demografică a etniei germane se prezenta după cum urmează: Arad – 488.359 de locuitori, din care 56.467 de germani, adică 11,56%; Caraş-Severin: – 319.286 de locuitori, din care 36.759 de germani, reprezentând 11,51%; şi judeţul Timiş-Torontal: – 559.591 de locuitori, din care 182.354 de germani, reprezentând 32,58% .
În anul 1927, în România trăiau 712.564 de germani . Ulterior, în anul 1930, conform Recensământului dat publicităţii la 29 decembrie 1930, populaţia germană a României era de 745.421 de persoane. În Banat trăiau 275.369 de germani. În rândul populaţiei germane din Banat, 80% erau ţărani, iar muncitori şi meseriaşi doar 20%.
În concluzie, din totalul populaţiei germane din România, germanii din Banat reprezentau 36,94%, iar saşii din Transilvania 38,60% . Procentele relevă faptul că în anul 1930 germanii din România trăiau cu preponderenţă în Transilvania şi în Banat .
Evoluţia vieţii politice europene după Primul Război Mondial a avut consecinţe directe dar şi colaterale asupra destinului popoarelor europene în cadrul statelor nou create. Hotărârile Congresului de la Paris au avut o influenţă deosebită asupra minorităţilor naţionale nou integrate în noile state, cu perspective diferite de la ţară la ţară, ca urmare a definitivării noilor configuraţii politico-administrative.
Actorii politici germani din Banat ca reprezentanţi ai etniei germane şvăbeşti, în multe situaţii „orientaţi” sau „re-orientaţi” în funcţie de interesele de grup sau personale, au avut în mod conjunctural o influenţă pozitivă dar uneori şi negativă asupra evoluţiei pe ansamblu a propriei lor etnii şi în mod special asupra perspectivelor dezvoltării învăţământului german. Germanii din Banat, spre deosebire de cei rămaşi în Serbia sau Ungaria, în comparaţie cu perioadele anterioare, au fost beneficiarii unor experienţe pozitive în domeniul învăţământului după Unirea cu România. Cu toate acestea politicienii germani, ca reprezentanţi ai şvabilor din Banat, nu au avut întotdeauna atitudini explicit definite şi ferme. La început atitudinea acestora a fost oscilantă, ca de altfel şi în perioadele anterioare în materie de politică naţională .
În anul 1918, la destrămarea Imperiului Austro-Ungar, majoritatea populaţiei germane era încorporată Banatului istoric ce aparţinea Ungariei. În afara acestor teritorii locuite de populaţie germană au mai existat numeroase comunităţi germane de aceeaşi origine, care ulterior au fost incluse altor provincii ale Iugoslaviei interbelice. O mică parte din aceste teritorii din afara Banatului istoric au revenit Ungariei după anul 1920.
Din punctul de vedere al zonelor locuite de comunităţi germane şvăbeşti compacte se remarcă, înainte de încheierea reîmpărţirii teritoriale a Europei, următoarele zone şi centre:

1. Provincia „Schwäbische Türkei” („Turcia şvăbească” – respectiv, teritoriul preluat de austrieci după retragerea turcilor) cu comitatele: Baranya, Somogy şi Tolna, având următoarele centre: Pécs, Bonyhád şi Mohács. Aceste centre aveau populaţie germană-şvăbească numeroasă. Baranya avea sediul la Esseg (Osijek) în Croaţia;
2. Batschka (Bačka, Bácska), masiv locuită de germani, o mare parte ale acestui comitat revenind Serbiei şi doar o mică parte Ungariei. Centrul de reşedinţă a fost Novi-Sad (Neusatz). În Bacica populaţie germană-şvabi, mai trăiau în centrele Hodschag (Odzač), Sombor, Vrbas (Neu Werbas), Subotica (Theresienopol) şi Palanka;
3. În Syrmia şi Slavonia populaţia germană era destul de numeroasă, existând comunităţi germane izolate. Syrmia a revenit Serbiei iar Slavonia Croaţiei. În Syrmia cele mai importante centre în care existau comunităţi germane erau: Semlin, India, Ruma şi Mitrovitza. În Slavonia Vinkovči, Vukovar, Djakova şi Valpovo;
4. Banatul românesc, unde populaţia germană-şvabă locuia în teritoriile care aveau ca centre oraşele: Timişoara, Jimbolia, Reşiţa şi la Nord de Mureş, Arad;
5. Voivodina, preluată de Serbia, avea cele mai importante centre cu populaţie germană la Pancevo (Pantschowa), Zrenianin (Gross-Betschkerek) şi Kikinda (Gross-Kikinda) .

Revenind la zonele anterior locuite de populaţie germană, unde existau comunităţi germane; în Regatul Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei, cu prilejul recensământului populaţiei din 31 ianuarie 1921, au fost recenzaţi în total 505.790 de persoane, reprezentând 4,22% din totalul populaţiei noului stat creat după anul 1918. Germanii-şvabi din fostul Banat Habsburgic: În Banatul sârbesc, Bacica şi Baranya, populaţia germană a fost de 316.545 de locuitori după cum urmează: Banat (Voivodina) – 126.503, reprezentând 22,51%; Bacica – 173.789, reprezentând 23,93% şi Baranya – 16.253, reprezentând 32,86% .

Numeroşi actori politici, mai mult sau mai puţin reprezentativi ai germanilor şvabi din Banat proveneau fie din rândurile clerului romano-catolic german aservit anterior intereselor politice ale Ungariei fie din rândurile intelectualităţii germano-şvăbeşti cu orientări şi atitudini politice eterogene datorate unui statut social privilegiat. Alţi politicieni germani din Banat şi-au manifestat diametral opus poziţia, fiind orientaţi spre stânga politică în cadrul social-democraţiei de factură austriacă.
Unul din personajele vieţii politice de după Război cu o astfel de orientare a fost dr. Otto Roth, „abilitat” de germanii şvabi să reprezinte interesele acestora imediat după anul 1918 şi relaţiile cu factorii de decizie politică pe plan local şi regional .
La 1 noiembrie 1918 dr. Otto Roth şi colonelul Adalbert Bartha deveniseră conducătorii auto-proclamatei „Republici” a Banatului, care de altfel ar fi urmat să cadă ulterior sub controlul bolşevismului maghiar al lui Bela Kun, ce se afla în strânse relaţii cu dr. Roth. Se preconiza ca Banatul istoric, constituit în republică, cu o populaţie de 1.582.133 de locuitori, să poată deveni oricând una din cele 4 „Republici Helvetice” ale Ungariei, o posibilă formulă de supravieţuire a Ungariei Mari în viziunea politicienilor de la Budapesta. Din punctul de vedere a componentei religioase şi etnice, în anul 1918 situaţia Banatului istoric se prezenta după cum urmează: ortodocşi 855.852 de persoane, reprezentând 54% şi romano-catolici 591.447 persoane, reprezentând 37,38%. Diferenţa numerică din punct de vedere confesional au reprezentat-o calvinii, luteranii, greco-catolicii şi evreii mozaici.
Din punct de vedere etnic situaţia Banatului istoric în momentul destrămării Imperiului Austro-Ungar, ce ar fi urmat să devină republică, era următoarea: Români: 592.049 locuitori (37,42%); Germani: 387.545 locuitori (24,50%); Sârbi: 284.329 locuitori (17,9%); Maghiari: 242.152 locuitori (15,31%).
Republica Banat, proclamată la 1 noiembrie 1918, nefiind recunoscută pe plan european, va fi dizolvată la 15 noiembrie 1918, când în Timişoara au intrat trupele de ocupaţie sârbeşti, susţinute de Antantă cu unităţi militare franceze .
Evoluţia ulterioară a acestui personaj politic s-a dovedit a nu fi în interesul etniei germane din Banat, datorită relaţiilor sale duplicitare pe plan politic atât faţă de politicienii locali români, germani, maghiari şi sârbi, cât şi faţă de reprezentanţii oficiali ai Antantei, finalizându-şi activitatea politică în organizaţiile naţional-comuniste maghiare coordonate de B. Kun în anul 1919.
Social-democratul Joseph Gabriel a oscilat încă din anul 1918 între autonomia Banatului în cadrul Ungariei apoi a Serbiei, militând ulterior pentru un Banat multietnic într-o formulă de model helvetic, idee preluată în parte de la Aurel C. Popovici, situându-se în final alături de gruparea germană din Banat care milita pentru Unirea cu România.
Trecând în revistă alţi actori politici care îi reprezentau pe şvabii din Banat în perioada anilor 1918-1920 dar şi ulterior, pot fi evidenţiaţi prelaţii romano-catolici filo-maghiari Franz Blaskovitz şi chiar Kaspar Muth. Lista acestor politicieni se încheie cu cei care reprezentau încă de la început gruparea pro-Unire: Karl von Möller, Franz Kräuter, Viktor Orendi-Homenau şi alţii care aveau o viziune politică realistă, cunoscând realităţile postbelice.
În anul 1920, pedagogul german bănăţean Michael Kausch a elaborat un Proiect de organizare al învăţământului german din Banatul românesc şi teritoriile aflate la nord de Mureş, din judeţul Arad, unde existau comunităţi germane. Acest Proiect nu a fost dat publicităţii, fiind publicat de abia în anul 1939, în lucrarea sa „Schicksalswende im Leben des Banater deutschen Volkes”, Temeschburg, 1939. Este greu de stabilit motivul pentru care acest Proiect nu devenise public, până la apariţia Legii învăţământului din anul 1924. Proiectul a conţinut 34 de paragrafe, iar autorul propunea autonomie şcolară germanilor din Banatul românesc, împreună cu germanii de la nord de Mureş, din fostul comitat Arad. Comunităţile germane din aceste teritorii urmau să se integreze într-o secţie şcolară germană autonomă intitulată: Banater Deutsche Schulsektion. Această secţie şcolară autonomă urma să beneficieze de finanţare procentuală din impozitele datorate statului de către membrii comunităţilor germane, în medie, de 25%, iar, în cazuri excepţionale, de 35%. Organul suprem de conducere urma să fie Banater Deutscher Schulrat (Consiliul Şcolar German Bănăţean), constituit din 20 de delegaţi, reprezentanţi ai comunităţilor şcolare mai mari, directori de gimnazii şi de licee din Timişoara, revizori şcolari. Conform acestui Proiect, Inspectoratul Şcolar German din Banat (Banater Deutsche Schulsektion) urma să fie subordonat Ministerului Instrucţiunii Publice, iar acesta avea drept de veto, dacă hotărârile Consiliului şcolar intrau în contradicţie cu legislaţia românească. Unităţile de învăţământ urmau să intre în proprietatea comunităţilor germane locale. Totodată, s-a preconizat constituirea, în acest teritoriu şcolar, următoarelor revizorate: Torontal (cu sediul la Lovrin), Timiş (cu sediul la Timişoara), Caraş-Severin (cu sediul la Lugoj) şi Arad (cu sediul la Arad). Planurile de şcolarizare, de învăţământ, regulamentele interioare şi de evaluare urmau să fie aprobate de Ministerul Instrucţiunii Publice. Limba utilizată în aceste instituţii de învăţământ urma să fie limba germană, iar cu autorităţile statului, limba română.
Imperiul Austro-Ungar, încă din toamna anului 1918, intrase într-un proces de disoluţie ireversibilă. În acest context politicienii interesaţi în menţinerea acestei forme de organizare statală multinaţională vor căuta soluţii de salvare sau noi formule de organizare teritorial-naţionale. Un asemenea proces din start urma să fie sortit eşecului deoarece Imperiul Dualist era un mozaic etnic şi religios în interiorul căruia popoarele incluse aveau atitudini ireconciliabile.
În aceste condiţii, în Banat, care s-a păstrat încă în intervalul anilor 1918-1919 sub o administraţie maghiară mai mult formală în plină disoluţie, etniile care constituiau populaţia provinciei aveau puncte de vedere divergente cu privire la soarta post-belică a acesteia. Analizând evenimentele politice ale acestei perioade, complexitatea şi succesiunea rapidă a evenimentelor precum şi desele modificări de atitudini faţă de viitorul politic al Banatului, în rândurile etniei germane din Banat încă de la început s-au constituit trei curente distincte de atitudine şi opţiuni. Altfel spus, s-a pus în discuţie ideea unui Banat istoric habsburgic; ideea unui Banat austro-ungar şi Unirea Banatului cu România.
În analiza poziţiei germanilor din Banat faţă de Unirea cu România sau asocierea acestora într-o formulă semiautonomă sau autonomă în cadrul Ungariei sau Serbiei trebuie avut în vedere faptul că germanii din Banat numeric reprezentau a doua etnie, rolul acestora nefiind de neglijat. Totodată, trebuie menţionat faptul că atât pe teritoriul Serbiei, cât şi al Ungariei, înainte de constituirea lor ca state naţionale, mai existau puternice comunităţi germane învecinate. În analiză trebuie să avem în vedere că la sfârşitul Primului Război Mondial, de pildă în Bacska – provincie disputată de altfel între Iugoslavia şi Ungaria chiar şi în perioada celui de-al II-lea Război Mondial, trăiau 578.000 de germani şvabi colonizaţi pe acest teritoriu de către Maria Terezia şi Iosif al II-lea.
Practic, populaţia germană din Ungaria şi cea din Banat în perioada ulterioară anului 1918 a revenit în perspectivă, prin modificările de frontieră, următoarelor state conform unor afirmaţii ale unor parlamentari cehi la Praga, ostili de altfel austriecilor şi în general populaţiei germanofone din fostul Imperiu Austro-Ungar .
O altă certitudine a fost aceea că după constituirea Iugoslaviei populaţia de etnie germană a acestui stat reprezenta 4,22%, adică 505.790 de persoane care în marea lor majoritate trăiau în Serbia pe teritoriile fostului Banat istoric .
Deşi din punct de vedere numeric germanii din Banatul istoric reprezentau a doua minoritate naţională, comunităţile lor fie rurale sau urbane erau dispersate, fapt ce nu ar fi permis în perspectivă constituirea unei autonomii administrativ-teritoriale şi politice într-un spaţiu propriu constituit şi pe plan internaţional recunoscut.
În aceste condiţii, germanii din Banat, prin liderii lor politici, nu puteau să accepte altă soluţie decât aceea de a se asocia şi integra într-un stat naţional nou constituit care să le ofere şi să le garanteze cât mai multe drepturi. Dincolo de tratativele grupărilor politice germane din Banat, constituite în anul 1918 în vederea găsirii unei formule de integrare politico-administrativă optimă, în final două aspecte politice realiste şi pragmatice vor conduce germanii din Banat spre decizia finală: principiul şi dreptul de auto-determinare al popoarelor conform punctului 12 din Proiectul de Pace al lui Wilson . Se pare că ceea ce îi va determina pe germanii din Banat pentru opţiunea lor finală a fost „Programul Regelui Ferdinand I”: „Vreau ca în hotarele României Mari toţi fiii buni ai ţării fără deosebire de religie şi naţionalitate să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi” .
Faptul că reprezentanţii politici ai germanilor din Banat în marea lor majoritate, încă de la început, au dat dovadă de lipsă de fermitate şi o atitudine oscilantă, nu de puţine ori chiar duplicitară, a avut ulterior efecte negative politice asupra şvabilor bănăţeni, iniţiativele dar şi roadele politice obţinute fiind nu de puţine ori substituite de către reprezentanţii saşilor din Transilvania în timp .
Atitudinea faţă de propria etnie pe care o manifestau liderii politici germani din Banat era de multe ori confuză, fapt reflectat şi în raporturile acestora cu forţele politice cu care colaborau. Miza politică era direct proporţională cu interesele manifestate de aceştia. În dispută era, de fapt, soarta unei provincii cu o suprafaţă de 28.523 km2, un teritoriu apropiat ca mărime cu cel al Albaniei sau al Belgiei .
În ceea ce priveşte variantele posibile pentru care se putea opta, încă la 1 octombrie 1918 Partidul Social Democrat şi liberalii de stânga şi-au exprimat dorinţa de păstrare a Banatului istorico-geografic. În fruntea acestui grup se afla dr. Otto Roth care voia o autonomie a Banatului în cadrul Ungariei. Tot Roth a mai propus generalului francez Franchet D’Espery constituirea unei Republici a Banatului după model helvetic, idei similare având anterior Aurel C. Popovici .
Întreaga perioadă a anilor 1918-1920 a reprezentat un interval de orientări şi reorientări politice ale germanilor din Banat, acestea nu de puţine ori fiind conjuncturale.
Gruparea cu atitudine moderată, încă din anul 1918, a lui Franz Blaskovitz şi Kaspar Muth, recunoscuţi ca filo-maghiari, militau pentru autonomia Banatului integrat Ungariei. Existau mai multe tendinţe de afiliere a Banatului la Ungaria dar curând s-a profilat ca un puternic curent al radicalilor germani pro-România, reprezentat în „Deutsch-Schwäbische Volkspartei” (Partidul Popular Şvăbesc-German), reorganizat în anul 1919 din Ungarländische Volkspartei, creat în anul 1906 de către Steinecker şi A. Müller-Guttenbrunn, partid care se remarcase prin atitudinea de rezistenţă faţă de deznaţionalizarea germanilor din Banat până în anul 1918. Acest nou partid creat în anul 1919 a fost condus şi reprezentat de Joseph Gabriel, Viktor Orendi Homenau, ambii susţinuţi de Rudolf Brandsch care respingeau categoric rămânerea Banatului în cadrul Ungariei.
Încă în anul 1918 s-a cristalizat un alt grup politic radical pro-sârbesc în Banat, condus de Reinhold Heegen, un personaj politic cu atribuţii de conducere în Timişoara şi Banat în perioada ocupaţiei militare sârbe (1918-1919). În această perioadă politicienii germani din Banat se vor reorienta politic cum a fost de pildă Kaspar Muth, deşi iniţial filo-maghiar, se va detaşa de Instrucţiunii Publice, creând în anul 1920 Schwäbische Autonomie-Partei (Partidul Autonomiei Şvăbeşti). Cert este că între liderii politici germani din Banat nu a existat o unitate de principii şi acţiune în perioada 1918-1920.
Această perioadă a reprezentat o etapă de permanente negocieri, schimbări de opţiuni conjuncturale, fapt ce a lăsat o imagine nu tocmai favorabilă asupra acestor actori politici. De pildă dr. Otto Roth, Kaspar Muth, Joseph Gabriel, Francisc Neff, Joseph Striegel şi Franz Blaskovitz au fost prezenţi la Arad, în 13-14 noiembrie 1918, la negocieri politice cu Oskar Iassy, care a reprezentat Guvernul Karoly, propunând acestora transformarea Banatului într-o „Elveţie danubiană”, anexată Ungariei cu un anumit grad de autonomie .
După tratativele de la Arad, deşi Otto Roth declarase anterior că România ar fi un stat cu tendinţe imperialiste, acesta va deveni mai prudent în urma atitudinii radicale manifestate de generalul Franchet D’Espery faţă de Karoly şi Iassy la Arad .
Miza teritorială, demografică şi economică a Banatului era deosebit de mare pentru germanii din Banat în condiţiile în care Banatul austro-ungar înainte de anul 1918 avea o populaţie de 1.852.439 de locuitori iar populaţia germană de 512.601 locuitori, reprezenta 17,6% din totalul populaţiei .
Conform unui studiu realizat de politicianul bănăţean Sever Bocu în anul 1918, populaţia Banatului istoric a fost de 1.582.133 de locuitori, din care germanii-şvabi: 387.545 de locuitori, românii: 592.049, sârbii: 284.329 iar maghiarii: 242.152. Prezentăm aceste cifre pentru a sublinia încă o dată că din punct de vedere numeric atât în Banatul istoric, cât şi în cel românesc populaţia germană reprezenta locul al doilea .
Combinaţiile politice au fost continuate de Otto Roth, care reprezenta Guvernul Maghiar în Banat, retrăgându-se după ce sârbii au ocupat Timişoara, Lugoj şi Lipova, aducând la putere gruparea germană filo-sârbă reprezentată de Martin Filipon care devine Prefect al Banatului şi Reinhold Hegen .
Anumite grupări germane jucau „cartea franceză”, organizând la 23 decembrie 1918 o manifestaţie de simpatie faţă de Franţa la Biled, unde fruntaşul germanilor-şvabi din localitate Johann Pierre afirma că locuitorii comunei Biled provin din Lorena şi sunt francofili .
Luând exemplul românilor şi sârbilor din Banat, la 3 noiembrie 1918 se constituise Consiliul „Naţional Şvăbesc”, deşi exista deja o formă de colaborare între români, germani, maghiari, sârbi şi evrei, denumită „Consiliul militar”, creată cu scopul păstrării instituţiilor administrative în vederea preîntâmpinării haosului şi a disoluţiei instituţionale .
De altfel, Otto Roth urmărea eliminarea primarului Joseph Geml care se dovedise obedient şi conformist în perioada mandatelor sale ca primar al Timişorii faţă de autorităţile centrale din perioada Primului Război Mondial. De fapt, Roth urmărea înfiinţarea „Sfatului Poporului din Banat” care să proclame „Republica Banat” – era faza în care acesta începuse colaborarea cu Bela Kun. Roth încerca să atragă la acest proiect şi pe militantul român bănăţean Aurel Cosma care l-a refuzat categoric .
Maşinaţiunile politice ale lui dr. Otto Roth n-au fost acceptate nici de către conaţionalii săi evrei din Timişoara, întrucât aceştia îl bănuiau a se afla în legături secrete cu bolşevicul Bela Kun, deşi Roth se erija alături de Josef Gabriel, liderul social-democraţilor din Banat.
În cursul anului 1919 exista o puternică mişcare autonomistă a unor grupuri de şvabi, încurajată fiind de către Iakob Bleier, conducătorul intelectualităţii maghiarizate din Banat şi Ungaria, deţinând rangul de secretar de stat pentru minorităţile naţionale din Budapesta, fiind în legături cu Franz Blaskovitz . Autonomiştii bănăţeni, încurajaţi de Jakob Bleier, lansau ideea ca în perspectivă Banatului să-i fie anexată Bacska, disputată între Ungaria şi Serbia, populaţia germană din Banat în acest context ar fi fost avantajată numeric.
Încă din primele luni ale anului 1919, gruparea germană bănăţeană favorabilă Unirii cu România s-a consolidat, demonstrând avantajele Unirii Banatului cu România. La 3 aprilie 1919, maiorul Oancea, delegat al Consiliului Naţional Român s-a întâlnit cu Josef Gabriel care avea o viziune realistă cu privire la situaţia Banatului după război .
Gruparea pro-România s-a consolidat în condiţiile în care sârbii, ca ocupanţi, au organizat jafuri în comunităţile bănăţene, fără a ţine cont de apartenenţa etnică a victimelor. Pe o poziţie filo-maghiară rămăsese Franz Blaskovitz şi chiar Kaspar Muth, care trăiau cu convingerea că în orice condiţii ar putea obţine un loc în Parlamentul maghiar, sârbesc sau românesc, acesta din urmă etichetat fiind de rivalii săi ca oscilant şi duplicitar .
Situaţia politică din Banat s-a complicat într-o oarecare măsură primarului Josef Geml, care în noul context s-a apropiat de Ionel I.C. Brătianu şi de politicienii de la Bucureşti, bucurându-se chiar de simpatia lui Brătianu .
În noua conjunctură de care se bucura România pe plan european ca membră a Antantei şi ţară învingătoare, politicienii germani din Banat, influenţaţi de cei saşi din Transilvania, vor abandona ideea autonomistă pro-maghiară şi pro-sârbă, orientându-se spre România prin politicienii români din Banat şi Transilvania. Intrarea armatei române în Timişoara la 3 august 1919 a reprezentat momentul în care „Partidul Popular Şvăbesc” s-a reorganizat pe 10 august 1919, susţinut fiind de politicianul transilvănean Rudolf Brandsch, ce se afla în strânse relaţii de colaborare cu Iuliu Maniu şi Vasile Goldiş, sprijiniţi de Lutz Korodi care milita pentru unirea saşilor cu România. Acesta aflându-se în legătură cu gruparea pro-România din Banat îi va sprijini pe Viktor Orendi-Homenau, Stefan Frecot, Josef Gabriel, Johann Tengler, Karl Möller şi Franz Kräuter.
Clerul romano-catolic din Banat, deşi ieşit de sub controlul direct al autorităţilor austro-ungare, se pregătea de constituirea unui curent cu tente naţionaliste germane moderate, patronat iniţial de Episcopul Julius Glattfelder până în 1921, când acesta va pleca din România în Ungaria ca rezultat a unor contradicţii cu autorităţile române. El a fost înlocuit ca lider spiritual al germanilor din Banat de către viitorul „Episcop al şvabilor” dr. Augustin Pacha care, deşi îşi realizase studiile în afara Banatului, după hirotonisire va deveni curând un bun cunoscător al României în calitatea sa de misionar la Bucureşti şi Brăila, context în care ulterior va fi agreat de autorităţile politice de la Bucureşti încă de la început acesta manifestându-se favorabil Unirii Banatului cu România .
La 13 august 1919 gruparea germană unionistă din Banat favorabilă României va prezenta Consiliului Dirigent Rezoluţia prin care etnia germană din Banat şi-a exprimat hotărârea ca această provincie să se unească cu România. Rezoluţia a constat dintr-un Memoriu semnat de Stefan Frecot, Andreas Buschmann, Franz Timon şi Thomas Fernbacher, document înaintat Conferinţei de Pace de la Paris .
Marele avantaj a opţiunii germanilor din Banat pentru România n-a urmat să întârzie, deschizându-se şansa dezvoltării învăţământului în limba maternă, păstrarea identităţii, a culturii şi tradiţiilor, întărit ulterior printr-un document elaborat în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, unde România a semnat Tratatul pentru minorităţi la 9 decembrie 1919 .
Germanii din Banat, ca de altfel toţi cei care au trăit în România unită, erau convinşi de garanţia ce o reprezenta monarhia constituţională reprezentată de Dinastia de Hohenzollern. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care comparativ cu germanii din Serbia sau Ungaria germanii şvabi s-au bucurat de drepturile care le fuseseră anterior răpite. Dovadă a respectului de care se bucurau au fost vizitele la Timişoara a Regelui Ferdinand I în anul 1923 şi anul 1926 iar Carol al II-lea a vizitat Banatul în anul 1931, acordând o atenţie deosebită vizitării comunităţilor germane cât şi a şcolilor germane atât cele de stat cât şi cele confesionale care prin seriozitatea activităţii desfăşurate reprezentau un model pentru întregul învăţământ al acelei perioade. Populaţia germană din Banat trebuia repusă în drepturile ei fireşti, în mod special pe linie de învăţământ în condiţiile în care înaintea Primului Război Mondial învăţământul german din Banat era periclitat cu totala dispariţie. Dovada concretă a revigorării învăţământului german au fost vizitele şi iniţiativele de restructurare a învăţământului încă din luna septembrie 1919, când a sosit prima delegaţie oficială a României, condusă de Valeriu Branişte şi însoţită de Rudolf Brandsch şi Michael Kausch. Au fost deschise, în vederea reînfiinţării şcolilor germane, credite financiare şi reînfiinţarea prin restructurare a şcolilor germane din Banat care fuseseră aproape în totalitate asimilate şi dizolvate.
În cursul anului 1926-1927 apăruseră disensiuni politice în cadrul grupurilor de interes politic ale germanilor din Banat în condiţiile în care pentru învăţământul german din Banat se pleda în contradictoriu între Volkspartei (Partidul Popular), adică fosta organizaţie Deutsch-Schwäbische Volksgemeinschaft care afirma încă de la început că în principiu germanii şvabi nu sunt doar o comunitate germano-catolică ci cu prioritate o comunitate germano-şvăbească, punct de vedere susţinut de deputatul bănăţean Karl von Möller care a luat atitudine faţă de gruparea prelatului romano-catolic Franz Blaskovitz, Kaspar Muth şi Franz Kräuter, care activau şi militau în „Reuniunea Catolică Maghiară din Ardeal” . Această organizaţie politico-religioasă avea o filială la Timişoara condusă de Dozsa Szilagy. Cei trei militau în cadrul acestei filiale pentru a atrage populaţia germană din Banat în această organizaţie fără să realizeze, de fapt, că ea milita în momentul respectiv împotriva Ministerului Instrucţiunii Publice alături de P.N.Ţ., împotriva ministrului liberal dr. C. Anghelescu care îl sprijinise pe Onisifor Ghibu în demersurile sale privind averea şcolilor confesionale în perioada în care acesta deţinea funcţia de Secretar de stat în cadrul Secretariatului general de la Cluj pentru probleme de învăţământ.
Naţionalistul Karl von Möller va reuşi să-i desprindă pe cei trei din Filiala „Reuniunii” din Banat căci în realitate aici se confrunta burghezia germană cu cea maghiară, cea germană fiind mai puternică în Banat din punct de vedere economic.
Grupurile de interese ale germanilor din Banat se radicalizează în preajma alegerilor parlamentare din anul 1927 în domeniul învăţământului după ce s-a constituit „Partei der Jungschwaben” (Partidul Tinerilor Şvabi), cu orientare naţionalistă, condus de profesorii Hans Beller şi Hans Eck care încă de la început au manifestat afinităţi pro-naziste în anii ’30, fiind implicaţi ca profesori în convertirea elevilor din ciclul gimnazial secundar al şcolilor germane şi a tineretului spre naţional-socialism. Karl von Möller, naţionalist, va avea o permanentă tendinţă de a revendica privilegii pentru învăţământul german din Banat, activitate în care era implicat concurenţial şi episcopul Pacha în perioada interbelică.
Dacă Von Möller a facilitat jocurile politice pentru consolidarea naţional-socialismului şi ulterior ascensiunea Grupului Etnic German din România care în final va domina învăţământul german din Banat, vizita lui dr. Augustin Pacha în 1934 însoţit de profesorul Franz Kräuter la Berlin la Hitler, va „gira” indirect imixtiunea naţional-socialismului în problemele învăţământului german din Banat, ulterior Pacha cerându-i direct lui Hitler interzicerea amestecului brutal al profesorilor naţional-socialişti din Banat în probleme de educaţie, care în conformitate cu principiile naziste se declarau atei şi militau împotriva clerului şi a educaţiei moral-religioase romano-catolice atât în şcolile confesionale, cât şi în cele laice germane din Banat. Această atitudine reprezintă argumentul prin care, în cazul afectării directe a prestigiului şcolilor germane din Banat, Pacha a avut puterea de a-l înfrunta pe Hitler.
Documentele arhivelor din Banat, atât cele ale prefecturilor judeţelor cât şi documentele referitoare la învăţământ, scot în evidenţă pentru perioada de după anul 1935 şi până în anul 1939, personaje politice noi, provenite din rândul cadrelor didactice din şcolile de stat, comunale, private şi confesionale cu predarea în limba germană: membrii ai Deutsche Volkspartei Rumäniens, creat în anul 1935 (Partidul Poporului German din România) în fruntea căruia se aflau persoane cu o orientare pro-nazistă declarată: Hans Beller, Ewald Frauendorfer, Josef Komantschek, Hans Eck, Hans Hockl, dr. Rudolf Hollinger şi alţii. Aceştia, sub acoperirea unor asociaţii şi societăţi culturale şvăbeşti organizau sistematic prelegeri, lectorate şi festivităţi ce aveau nevoie în prealabil de aprobarea prefectului şi se desfăşurau sub supravegherea pretorilor şi a jandarmilor din teritoriu. Aceştia, în activităţile lor propagandistice, răspândeau naţionalismul german. Această activitate le-a folosit ulterior pentru răspândirea naţional-socialismului hitlerist .
S-a ajuns la un moment dat la o adevărată concurenţă la acest capitol (activităţi culturale) între organizaţiile cultural-educative ale bisericii romano-catolice din Banat şi organizaţiile naţionaliste, ulterior pro-naziste germane. Episcopul Pacha a încercat să contracareze activităţile de răspândire a naţional-socialismului în şcolile germane din Banat prin organizarea unor activităţi culturale ale „Uniunii Femeilor Catolice din Banat”, condusă de profesoara dr. Hildegardis Wulf – stareţă prior – Notre-Dame. Pentru a contrabalansa ofensiva naţionalismului exagerat, şcolile catolice promovau inclusiv pe plan social spiritul întrajutorării creştine promovată de mişcarea Adolf Kolping .
Restructurarea şi reconstrucţia sistemului de învăţământ german din Banat până la elaborarea Constituţiei din anul 1923 şi definitivarea Legii Instrucţiunii Publice din anul 1924 , a avut loc în conformitate cu o serie de reglementări provizorii elaborate de Ministerul Instrucţiunii Publice, Secretariatul general de la Cluj, de revizoratele şi subrevizoratele judeţene. Până la elaborarea celor două legi organice autorităţile centrale cât şi cele locale, pe linie de învăţământ, au manifestat o atitudine binevoitoare şi reparatorie faţă de învăţământul german din Banat. Nu au lipsit nici momentele de confuzie atât în rândurile autorităţilor şcolare locale şi nici în cadrul instituţiilor şcolare germane, cu preponderenţă romano-catolice, care până în anul 1919, deşi germane la origine, serviseră din plin puterea administrativă care avea ca obiectiv politic dizolvarea învăţământului german prin asimilare.
Până în anul 1930 se remarcă tendinţa reprezentanţilor autorităţilor şcolare de etnie germană precum şi a politicienilor germani din Banat de a dobândi un cât mai înalt grad de autonomie a şcolilor cu predare în limba germană în condiţiile în care acestea erau înainte de anul 1918 supuse desfiinţării. După anul 1919 o parte din autorităţile şcolare de etnie germană care au lucrat împotriva învăţământului propriei etnii în noul context, au manifestat atitudini extreme opuse politicii şcolare pe care au practicat-o anterior.
Cadrele didactice germane, care anterior luptaseră pentru păstrarea identităţii naţionale, şi-au păstrat atitudinea şi în continuare pentru conservarea propriei etnii prin şcoală, cultivarea limbii şi a culturii. A fost relevantă atitudinea lui Dr. Michael Kausch înainte şi în mod special după Unirea Banatului cu România care încă din anul 1918, împreună cu Edmund Steinacker (bănăţean) şi Rudolf Brandsch (sas), militau pentru Unirea Banatului cu România, demascând duplicitatea şi oportunismul unor profesori şi clerici romano-catolici care nu serviseră anterior interesele propriei etnii. Michael Kausch a exemplificat două personaje de acest fel, identificate în persoana lui Franz Blaskovitz şi într-o oarecare măsură şi pe cea a lui Kaspar Muth. Menţionat a fost şi episcopul romano-catolic Julius Glattfelder care deşi german, împreună cu cei menţionaţi au fost etichetaţi drept „ieniceri şvabi”; acuzaţiile culminând cu: „şi-au jertfit poporul fără cea mai mică mustrare de conştiinţă” . Franz Blaskovitz a fost caracterizat ca fiind o persoană oportunistă în perioada postbelică şi etichetat: „după Unire acest Blaskovitz era cel mai falnic naţionalist german” .
Pentru clarificarea statutului şcolilor (care fuseseră anterior germane şi confesionale şi urmau a fi re-germanizate după anul 1918 şi care nu au fost reconfesionalizate sub controlul Statului Român), s-a emis o Circulară cu nr. 11.671/16.401 din 4 decembrie 1920, de către Secretariatul general de la Cluj, prin care se cerea autorităţilor şcolare judeţene de a verifica şi întocmi rapoarte cu şcolile comunale de stat din perioada austro-ungară care fuseseră „reconfesionalizate” imediat după anul 1918 fără ca organele româneşti competente în materie de învăţământ să fie sesizate .
În anul 1921 au fost realizate verificări în toate judeţele din Banat de către Revizoratele şcolare judeţene, acolo unde cu certitudine situaţia şi statutul şcolilor confesionale germane nu erau clare, datorate unor confuzii generate de lipsa de comunicare, dar şi rezerva cu privire la colaborarea cu noile autorităţi şcolare.
Cele trei şcoli primare germane evanghelic-luterane din Banat care fuseseră patronate în perioada antebelică de Biserica luterană din Sibiu şi-au continuat activitatea în aceeaşi formulă şi în perioada de tranziţie 1919-1924. Aceste şcoli deţineau un semnificativ grad de autonomie conform modelului şcolilor germane săseşti din Transilvania, ele având imediat după Război statutul de şcoli comunale.
Era dificilă reconstrucţia şi restructurarea învăţământului german din Banat după anul 1919, în condiţiile în care „practic nu mai exista nicio şcoală cu predarea în limba germană în adevăratul sens al cuvântului în această provincie, nici de stat nici comunală şi nici confesională” , aceasta fiind poziţia oficială despre învăţământului german a Revizoratului şcolar din judeţul Timiş-Torontal în anul 1923.
Etnia germană din Banat trebuia încurajată din punctul de vedere al identităţii sale naţionale prin şcoală şi cultură deoarece, în urma retrasării graniţelor, populaţia nu putea beneficia de un statut şi cadru juridic aşa cum îl aveau românii, sârbii şi maghiarii privind, în caz de nevoie, un posibil schimb de populaţie în contextul unei directe vecinătăţi. Din acest motiv reprezentanţii politici ai etniei germane din Banat în repetate rânduri au avut intervenţii în Parlamentul de la Bucureşti în cadrul dezbaterilor parlamentare asupra proiectului Constituţiei din anul 1923 şi a Legii Instrucţiunii Publice din anul 1924. Ideea unei garanţii cu privire la autonomia învăţământului german din Banat devenise un leitmotiv al lui Kaspar Muth şi Franz Blaskovitz. Memorabile dar neînţelese au rămas intervenţiile acestor politicieni din Banat cu privire la garanţiile cu obstinenţă solicitate pentru învăţământul german. Celebre au rămas unor politicieni români din Bucureşti şi în mod special ale acelora din Banat, care cunoşteau cu exactitate situaţia etniei germane, dar şi nevoile reale ale acesteia în materie de şcoli şi învăţământ. De pildă, la 12 martie 1923 în Parlament, la dezbaterea proiectului de Constituţie, deputatul german reprezentant al şvabilor din Banat, Karl von Möller (recunoscut şi ulterior prin naţionalismul său radical) vorbeşte în numele „poporului şvăbesc din Banat”, declarând loialitatea germanilor faţă de noua lor patrie, cerând însă ca noua Constituţie să nu pericliteze existenţa minorităţilor din punct de vedere naţional, având obiecţii la proiect, afirmând că acesta nu conţine promisiunile făcute minorităţilor de către români la Alba Iulia. Replica a venit promt din partea lui Miron Cristea, viitorul Patriarh, român bănăţean: „sub unguri, noi românii am lucrat să vă facem nemţi” .
Asemenea lui Möller, deputatul Hans Otto Roth, din partea saşilor, printr-un Memoriu adresat în numele Partidului Parlamentar German a solicitat o serie de revendicări ce urmau a fi inserate în noua Lege a Instrucţiunii Publice, depus fiind la 1 februarie 1924, acesta solicitând o largă autonomie pentru şcolile confesionale, dreptul de a poseda patrimoniu propriu, refuzând în acelaşi timp studierea Istoriei, Geografiei şi Constituţiei în limba română, finanţări suplimentare pentru învăţământul confesional şi de stat, refuzând studierea limbii române în şcolile germane la clasele I-IV şi susţinerea examenelor în limba statului. Replica nu a întârziat să vină din partea lui Iuliu Maniu, care a afirmat: „nu s-a hotărât autonomia naţională pentru minorităţi” .
Desele interpelări în Parlament, cu solicitări similare, nu au reprezentat altceva decât o negociere mascată, prin supralicitare din partea reprezentanţilor etniei germane, pentru ca în final legile organice adoptate să conţină cât mai multe drepturi. În cadrul acestor negocieri, politicienii germani, atât cei şvabi cât şi cei saşi, invocau des Tratatul de Pace de la Saint-Germain – Paris, din 9 decembrie 1919, care conform Art. 9 şi 10 stipulau criterii de autonomie şcolară, religioasă şi instituţională ce nu puteau fi acceptate de un stat naţional unitar, căci risca indirect să devină un stat multinaţional, având în vedere diversitatea etnică a populaţiei din provinciile unite cu România .
Problema legislaţiei şcolare, începând din anul 1919 şi până în anul 1924, a reprezentat un aprig subiect de dispută politică chiar şi în interiorul structurilor politice româneşti, datorate în mare măsură nevoii de a realiza o legislaţie şcolară unitară, dar armonizată cu specificul învăţământului fiecărei provincii componente ale Statului Naţional Român. Cu privire la legislaţia şcolară din perioada amintită s-au remarcat puncte de vedere diferite între politicienii români din Ardeal şi Banat şi cei de la Bucureşti care nu cunoşteau în totalitate specificul învăţământului românesc dar şi al minorităţilor naţionale din Transilvania şi Banat în perioada dinaintea Marii Uniri. Remarcabilă este atitudinea critică din perioada respectivă a lugojanului Iosif Popovici (filolog), un spirit critic, apărător al drepturilor românilor din Banat înainte de Unire, care a avut o atitudine critică faţă de politicienii români ardeleni pe care i-a acuzat pentru lipsă de fermitate şi o atitudine clară faţă de şcolile minorităţilor naţionale din Transilvania şi Banat în ansamblu. De altfel, până la apariţia Legii Instrucţiunii Publice în anul 1924 şi chiar şi după aceea, exista o tendinţă a şcolilor germane din Banat de a eluda legislaţia şcolară de la Bucureşti şi pusă în aplicare de către Secretariatul general de la Cluj pentru învăţământ, ca organ executiv al Consiliului Director din Transilvania.
Politicienii români din Transilvania care făceau parte din structurile de aplicare a legislaţiei şcolare româneşti în numeroase situaţii au manifestat mai multă toleranţă în contextul cunoaşterii problemelor învăţământului minorităţilor naţionale şi în mod special faţă de cel al învăţământului germanilor din Banat. Pe calea compromisului, politicienii români ardeleni şi bănăţeni încercau să realizeze o armonizare şi o integrare echitabilă şi tolerantă a învăţământului german din Banat în cel naţional.
Punctele de vedere ale politicienilor români cu privire la învăţământul german în general au fost diverse chiar şi la Bucureşti. De pildă Alexandru Marghiloman a suportat critica lui Iosif Popovici, etichetat fiind ca mult prea tolerant faţă de germanii din Banat (era cunoscută atitudinea filo-germană a acestuia atât în timpul Primului Război Mondial, cât şi după): „nu pot aproba politica sa (n.n. a lui Marghiloman) de la Timişoara şi cred că n-a făcut bine când a contestat în Legea minorităţilor caracterul unitar al României şi a zis că, România mică unitară de odinioară a devenit România Mare poliglotă de azi” .
La fel îl acuză pe Iuliu Maniu de toleranţă nejustificată când a afirmat atacându-l: „limba românească ca obiect de studiu trebuie introdusă obligatoriu numai de la clasa a IV-a primară, atunci când elevul ştie perfect citi, scrie şi calcula în propria limbă” . Critici i-au fost adresate şi lui Vasile Goldiş pentru că admitea „ideea de şcoli confesionale subvenţionate de stat” .
Atitudinea de prudenţă şi înţelegere catalogată drept toleranţă nejustificată şi-a avut justificarea în faptul că unii reprezentanţi politici ai minorităţilor erau dispuşi oricând să reclame „abuzuri” la diferite organisme internaţionale şi în mod special la Societatea Naţiunilor după anul 1919.
Până la apariţia Legii Instrucţiunii Publice la 24 iulie 1924 un rol important în restructurarea şi armonizarea sistemului de învăţământ aparţinând minorităţii germane din Banat au avut Ordinele ministeriale elaborate la Bucureşti şi puse în aplicare de către Secretariatul general pentru învăţământ de la Cluj. În timp ce în Banat, atât în şcolile laice (de stat şi comunale) cât şi în cele confesionale după anul 1919 şi până în anul 1924 mai erau utilizate articole de legi din Legea învăţământului (1868) şi cea din anul 1907 (austro-ungare), autorităţile şcolare germane cu prioritate reprezentate de clerul romano-catolic din Banat în numeroase situaţii au manifestat rezerve faţă de legislaţia românească chiar şi celei care avea valoare juridică tranzitorie. Nu de puţine ori politicienii germani din Banat au exprimat nemulţumiri la adresa autorităţilor şcolare din cadrul Secretariatului general de la Cluj, Ministerului Instrucţiunii Publice şi a ministrului dr. C. Anghelescu prin care contestau o serie de reglementări ce erau în concordanţă cu interesele Statului Român.
În numeroase situaţii politicienii germani din Banat criticau poziţia ministrului Anghelescu în domeniul politicii şcolare promovate de acesta, contestatarii de regulă provenind din rândurile fostelor autorităţi şcolare austro-ungare din Banat. Nu de puţine ori Anghelescu a fost acuzat a fi ostil minorităţilor . Kaspar Hügel, pedagog naţionalist german din Banat, considera totuşi ca fiind pozitiv sprijinul ministrului Constantin Anghelescu pentru învăţământul german din Banat în perioada respectivă, căci Statul Român prin măsurile luate contracara învăţământul cu predare în limba maghiară supradimensionat înainte de anul 1918. De altfel, dr. Constantin Anghelescu, liberal, nu putea accepta în principiu o autonomie şcolară extinsă şi generalizată căci ar fi intrat în contradicţie cu principiile unui stat naţional după Primul Război Mondial.
Dificultăţile cele mai mari pe plan juridic între stat şi biserica romano-catolică au apărut în privinţa învăţământului confesional când preoţii romano-catolici germani din Banat au devenit „exponenţii oficiali ai învăţământului german din Banat prin uriaşa autoritate morală pe care aceştia o aveau asupra comunităţilor germane” .
Etnia germană din Banat, prin reprezentanţii săi politici agrea menţinerea unei linii de echilibru între învăţământul laic şi confesional iar apoi după anul 1925 largi categorii sociale ale etniei germane preferau învăţământul de stat pentru a evita costurile învăţământului privat.
Începând cu anul 1923 viitorul episcop al Diecezei Timişoara, dr. Augustin Pacha, numit administrator apostolic după părăsirea funcţiei episcopale de către Julius Glattfelder, în scurt timp a devenit autoritatea morală a întregului învăţământ german din Banat, implicându-se nu de puţine ori în contradicţii cu autorităţile administrative ale judeţelor din Banatul românesc, cu Secretariatul general pentru învăţământ de la Cluj, cât şi cu Ministerul Instrucţiunii Publice, reprezentat de dr. Constantin Anghelescu. Disputele purtate au vizat Ordinul nr. 100.088/1923 cu privire la dispoziţiile conform cărora la şcolile confesionale primare limba română era introdusă 1 oră/zi la clasele I şi a II-a iar la clasa a III-a şi a IV-a, 2 ore pe zi – la învăţământul primar. Istoria şi Geografia României să fie predate în limba română iar profesorii de la şcolile confesionale să fie mireni, călugări sau călugăriţe cu calificare legală şi jurământul de fidelitate depus faţă de M.S. Ferdinand I .
Al doilea Ordin al Ministerului Instrucţiunii Publice nr. 100.090/1923 se refera la condiţiile impuse şcolilor laice şi confesionale cu următoarea cerinţă: Tabloul elevilor înscrişi în aceste şcoli să conţină – naţionalitatea, confesiunea, certificatele anterioare (foaia matricolă), respectarea regulamentelor şcolare în conformitate cu Ordinele Ministerului Instrucţiunii Publice, respectarea programelor de studii, examenele de absolvire realizate de comisii numite de Ministerul Instrucţiunii Publice şi în final obligativitatea studierii limbii române, iar materiile Istoria Românilor, Geografia României şi Constituţia Ţării să fie susţinute în limba română .
Pentru a face faţă cerinţelor de limbă şi literatură ale cadrelor didactice, în şcolile cu predare în limba germană au fost introduse examenele de promovare a cunoaşterii limbii române de către cadrele didactice de etnie germană care, promovate fiind, automat permiteau persoanelor respective să rămână în sistemul de învăţământ românesc sau să obţină catedre titulare sau supliniri chiar şi în şcolile româneşti. În general, personalul didactic aparţinător etniei germane nu a întâmpinat probleme deosebite privind promovarea examenelor de certificare a competenţelor lingvistice româneşti. În schimb, au întâmpinat dificultăţi cadrele didactice de etnie germană mai în vârstă sau maghiarii care au predat în şcolile germane, dar cu studiile efectuate în Ungaria. De pildă, la 14 august 1923 au avut loc examene de limbă română pentru profesorii minoritari din Transilvania şi Banat la care au fost respinşi 273 de candidaţi, doar 36 promovând. În anul 1924 nu s-au prezentat 82 de candidaţi, manifestându-se chiar o atitudine de frondă faţă de examenele de limba română chiar şi din partea unor candidaţi germani şvabi: „atitudinea şvabilor a fost ingrată” .
Până la apariţia Legii Instrucţiunii Publice în cadrul dezbaterilor nu este surprinzătoare apariţia unor atitudini divergente cu autoritatea, când însuşi ministrul dr. C. Anghelescu a fost criticat chiar de către Iuliu Maniu privind obligativitatea frecventării grădiniţelor de către copiii cu vârsta cuprinsă între 5-7 ani, invocând faptul că educaţia copiilor de vârstă mică trebuie realizată de părinţi, familie şi nu de instituţii ale statului .
În jurul învăţământului confesional şi privat, atât la dezbaterile proiectului de Constituţie a României, cât şi a proiectului Legii Instrucţiunii Publice, politicienii ardeleni şi cei bănăţeni au avut puncte de vedere diferite cu ministrul dr. C. Anghelescu, cei din Transilvania şi Banat considerând că în aceste provincii este necesară continuarea tradiţiilor pozitive din învăţământ care nu contraveneau cu interesul naţional. Pe de altă parte, existenţa învăţământului confesional prelua o parte din eforturile bugetare ale statului necesare susţinerii din punct de vedere financiar.
Etnia germană din Banat, prin liderii săi politici şi religioşi, percepea ideea susţinerii învăţământului confesional din partea statului ca o etatizare şi un pericol ulterior de imixtiune a acestuia, care ar fi putut reprezenta un precedent pentru diminuarea autorităţii comunităţilor religioase şi celei laice germane asupra propriului învăţământ cu limba maternă. Aşa se explică, în parte, şi atitudinea unei părţi a clerului romano-catolic din Banat implicat în învăţământ faţă de anumite măsuri ale statului care erau percepute drept imixtiune şi etatizare. Unul dintre susţinătorii autonomiei învăţământului confesional dar şi laic în limba germană a fost prin atitudinea sa radicală episcopul dr. Augustin Pacha.
Autorităţile centrale, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Secretariatul general de la Cluj considerau din raţiuni politice ca fiind necesară şi oportună trecerea întregului învăţământ al minorităţilor naţionale şi în mod special al celui confesional sub autoritatea statului, dispus să suporte din bugetul Ministerului Instrucţiunii Publice în totalitate atât cheltuielile materiale cât şi în mod special plata salariului corpului didactic. Aplicarea acestor măsuri urma să descarce şi să uşureze povara fiscală care oricum apăsa asupra bugetelor locale ale tuturor comunităţilor locale. În comunităţile cu o populaţie de etnie germană numeroasă, asemenea situaţii au fost des întâlnite. Notarii, ca funcţionari ai statului, încercau să convingă primarii aleşi şi reprezentanţii comunităţilor locale despre avantajul financiar al transformării şcolilor comunale în şcoli de stat. De pildă în judeţul Timiş-Torontal notarii au pledat în Consiliile locale pentru oportunitatea preluării cheltuielilor şcolare de către stat prin Ministerul Instrucţiunii Publice .
În realitate, atât din partea Ministerului Instrucţiunii Publice cât şi din partea autorităţilor locale existau serioase rezerve faţă de sistemul şcolilor comunale în condiţiile în care o anumită parte a reprezentanţilor şcolilor comunale au generat rezerve şi suspiciuni faţă de autorităţile Statului Român, iar o mare parte a unor preoţi şi-au pierdut atribuţiile de coordonare şi controlul prin şcoală în mediul rural. Noile autorităţi administrative aveau ca obiectiv prioritar înfiinţarea de noi Comitete şcolare care urmau să preia controlul asupra şcolilor din Banat, inclusiv asupra acelora cu predare în limba germană, fie confesionale sau de stat.
Comitetele şcolare din comunităţile germane bănăţene erau coordonate şi în acelaşi timp controlate de către autorităţile statului. Comitetele suportau din bugetul comunităţii o contribuţie de 14% din cheltuielile aferente stabilite pe articole bugetare, conform Decretului Lege nr. 3138 din 23 iulie 1919 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 24 iulie 1919 .
Şcolile comunale au fost agreate în mod special de către persoanele cu venituri modeste din mediul rural şi de către familiile muncitoreşti din centrele industriale ale Banatului (Timişoara, Reşiţa, Caransebeş, Arad, etc.).
Tendinţa reprezentanţilor învăţământului german din Banat era aceea de a extinde în perioada respectivă acest sistem de şcoli nu numai în ciclul inferior ci mai ales în cel superior .
Aceste gimnazii ofereau un plus de şanse în vederea afirmării sociale prin formarea unei temeinice culturi generale şi de specialitate.
În anul 1923 au apărut o serie de situaţii controversate între Ministerul Instrucţiunii Publice, Secretariatul general de la Cluj, Ministerul de Interne şi Prefectură, care prin autorităţile şcolare judeţene trebuiau să pună în aplicare legislaţia cu privire la crearea comitetelor şcolare, a aplicării Ordinelor Ministerului Instrucţiunii Publice 100.088/1923 şi 100.090/1923 şi reprezentantul oficial al învăţământului confesional romano-catolic german din Banat, dr. Augustin Pacha, episcop din anul 1926. Deşi relaţiile dintre autorităţile statului şi viitorul episcop în cursul anului 1923 erau tensionate, acestea s-au datorat în mare măsură unor deficienţe de comunicare şi informare punctuală reciprocă, viitorul episcop erijându-se şi ca reprezentant al şcolilor germane laice. Relevant este un document trimis de către Ministerul Internelor – Direcţia comunală către Prefectura judeţului Timiş-Torontal cu privire la înfiinţarea comitetelor şcolare şi atribuţiile acestora în teritoriu .
În perioada reînfiinţării şcolilor germane persistau o serie de neclarităţi cu privire la care tipuri de şcoli urmau a fi considerate de stat, întrucât existau dispute contradictorii cu privire la finanţarea acestora. Contradicţiile au avut loc între autorităţile şcolare ale statului şi reprezentanţii instituţiilor de învăţământ comunitare sau confesionale reînfiinţate. Acestea din urmă ar fi dorit o finanţare din partea statului, dar ridicau pretenţia la o cât mai largă autonomie, un obiectiv al asociaţiilor confesionale romano-catolice germane din Banat (şcolile Notre-Dame şi Ordinul Piarist, cu precădere).
Situaţia şcolilor confesionale şi în mod special a celor secundare devenite incerte printr-un document mai mult valabil pentru cele laice, se dovedea incertă pentru reprezentanţii învăţământului confesional .
Este o certitudine faptul că Statul, prin Ministerul Instrucţiunii Publice, prefera să suporte cheltuieli suplimentare pentru toate şcolile laice sau confesionale pentru a putea institui un control şi o coordonare efectivă asupra instituţiilor de învăţământ germane din Banat. Pacha, nemulţumit de măsurile anterior luate privind posibilitatea trecerii tuturor instituţiilor de învăţământ germane din Banat în patrimoniul statului, a protestat înaintând o Notă prefectului de Timiş-Torontal, Iuliu Coste, prin care acesta a fost înştiinţat că Episcopia a înaintat un Memoriu Ministrului Instrucţiunii Publice, dr. Constantin Anghelescu, prin care cerea acestuia la 7 iulie 1923 anularea Ordinului Ministerului Instrucţiunii Publice nr. 10.588/1923 care se referea la punerea sub controlul statului a şcolilor confesionale secundare .
Autorităţile locale şi în mod special Revizoratele şcolare întâmpinau dificultăţi în integrarea instituţională a şcolilor cu predare în limba germană: „susţinerea şcoalelor şvăbeşti romano-catolice, deşi legea nu-i obliga, din îndemn propriu şi având aprobarea autorităţilor şcolare bisericeşti cereau înlocuirea limbii materne a copiilor lor cu limba statului pentru ca mai apoi să-şi poată prelua şcoala în administraţia comunei” . Acest subterfugiu a fost sesizat de inspectorul şcolar general al judeţului Timiş-Torontal într-un material de analiză comparativă a şcolilor anul 1918 şi anul şcolar 1923/1924.
Perioada 1923-1924 a fost deosebit de importantă pentru restructurarea şi reorganizarea învăţământului cu predare în limba germană din Banat. Autorităţile şcolare judeţene erau puse într-o mare dilemă, neputându-şi explica motivul „ataşamentului” unor clerici romano-catolici germani (şvabi) din Banat faţă de fostele autorităţi şcolare. Aceştia îşi manifestau rezerve în a se implica alături de autorităţile şcolare româneşti în realizarea unui învăţământ de predare în limba germană care să accepte şi să respecte legislaţia şcolară românească.
Reprezentanţii învăţământului german din Banat în numeroase cazuri erau percepuţi ca nehotărâţi, nesiguri şi chiar duplicitari în opţiunile lor. În categoria acestora erau incluşi de către autorităţile române clerici romano-catolici germani maghiarizaţi, care până în anul 1918 deţineau poziţii importante de coordonare a învăţământului laic din mediul rural . În schimb, autorităţile şcolare româneşti din Banat au adoptat o poziţie tranşantă cu privire la aceste atitudini anterior prezentate .
În unităţile de învăţământ cu predare în limba germană din Banat, reînfiinţate în perioada 1919-1924, au activat foarte multe cadre didactice care nu cunoşteau foarte bine limba germană, fiind repartizate anterior în şcolile maghiarizate ale comunităţilor germane. Aceştia cu atât mai puţin cunoşteau limba română .
Deşi învăţământul german din Banat în perioada 1919-1924 a trecut printr-o profundă transformare şi revitalizare, nu de puţine ori marcată de contradicţii între laic şi religios pe de o parte şi autorităţile noi ale statului pe de altă parte, după anul 1924, din punct de vedere legislativ a intrat într-o stare de normalitate, iar după apariţia Legii învăţământului privat din 22 decembrie 1925, învăţământul german a avut posibilitatea legală să-şi extindă şi să-şi consolideze un anumit grad de autonomie dorit de reprezentanţii naţionalişti ai comunităţilor germane din Banat. Chiar şi relaţiile cu ministrul dr. Constantin Anghelescu au fost îmbunătăţite pe calea compromisului pozitiv cu minoritatea germană din Banat .
Se remarcă o amplă activitate de negocieri politice în materie de învăţământ între diferitele grupări şi orientări ale germanilor din Banat şi cele două mari partide P.N.Ţ. şi P.N.L.; în mod deosebit fenomenul se remarcă în timp mai ales în perioada alegerilor parlamentare, ce aveau loc periodic. Aceste negocieri politice au influenţat aproape în totdeauna activitatea şi raporturile autorităţilor şcolare centrale şi la nivel de judeţe în vederea obţinerii unei serii de revendicări în materie de învăţământ. De pildă la 13 martie 1928 Hans Otto Roth, pe tema proiectului de lege privind reforma învăţământului secundar, a solicitat modificări ale acestuia printre care: modificarea tipului unic al şcolii şi împărţirea acesteia în secţii umaniste şi reale; modificarea sistemului de organizare a Bacalaureatului; garantarea dreptului de proprietate a şcolilor confesionale; studiul Istoriei şi Geografiei în limba maternă; subvenţionarea de către stat a şcolilor confesionale. Ministrul Instrucţiunii Publice, Dr. C. Anghelescu a respins din start asemenea pretenţii afirmând că: „asemenea cerinţe n-au fost propuse şi ridicate de nimeni până la 1918” . De altfel, senatorul Hans Otto Roth intrase deja anterior în contradicţii de principii cu senatorul Direscu de la Sibiu, unul dintre autorii Constituţiei din anul 1923, care i-a replicat lui Roth: „Domnule Roth, mai mult decât privilegiile este egalitatea cu românii, ce doriţi mai mult?” .
Realizând o comparaţie a evoluţiei învăţământului cu predare în limba germană din România şi în mod special al şvabilor din Banat după anul 1920, în comparaţie cu cel al şvabilor din Banatul istoric, al celor rămaşi în Serbia şi Ungaria, până în anul 1924 învăţământul germanilor din Banatul românesc a evoluat, având un statut privilegiat faţă de cel al germanilor rămaşi în afara graniţelor României. Avantajul germanilor din Banat a fost acela că învăţământul lor a beneficiat de un număr incomparabil mai mare de drepturi faţă de toţi şvabii din fostul Imperiu Austro-Ungar.
Pentru a putea realiza o comparaţie concretă cu privire la soarta învăţământului german din Banatul istoric, în Banatul sârbesc după anul 1921 s-a remarcat o scădere drastică a şcolilor cu predare în limba germană, printr-un amplu proces de etatizare a şcolilor confesionale catolice germane şi o slavizare pe filieră sârbă a şcolilor prin măsuri administrative restrictive. Aici populaţia germană s-a confruntat cu o acută lipsă de cadre didactice de specialitate în limba germană. În aceste condiţii autorităţile şcolare au înlocuit treptat în şcolile germane predarea în limba maternă cu limba sârbă prin aducerea unor cadre didactice care nu cunoşteau limba germană. Acest fenomen a devenit tot mai larg răspândit până în anul 1930.
După anul 1930, ca şi o consecinţă a reorganizării administrativ-teritoriale din anul 1929, când Regatul Sârbo-Croato-Sloven a fost transformat în Iugoslavia, populaţia germană a beneficiat de unele drepturi în Voivodina. În anul 1932 aici au existat în 60 de comune şcoli germane iar în unele acestea funcţionau chiar şi cu clase paralele. De altfel, minoritatea germană din Voivodina era destul de numeroasă. În anul 1931 Voivodina avea o populaţie de 1.739.135 de locuitori din care 358.385 erau germani şvabi, ceea ce reprezenta 20,6% din totalul populaţiei acestei provincii . Mai dificilă era situaţia germanilor şvabi din Ungaria din zona Baranya, Tolna şi Pecs care teritorial se învecina cu zona Bacska şi Voivodina după anul 1920.
Aici, imediat după anul 1918, dar mai ales în anul 1919 şi până în anul 1921, populaţia germană a fost divizată teritorial şi administrativ în vederea reducerii numărului de şcoli cu predare în limba maternă. Prima categorie o reprezentau comunităţile germane cu populaţie exclusiv germană, a doua categorie o reprezentau şcolile unde populaţia mixtă era compusă într-o proporţie de 50% germani şi 50% maghiari iar a treia categorie de comunităţi şi şcoli era aceea care avea o populaţie majoritară maghiară.
Ministrul minorităţilor naţionale din Ungaria, imediat după încheierea războiului în anul 1918, era germanul şvab Jakob Bleyer, originar din Comitatul Baranya (Schwäbische Türkei) – reşedinţa Pécs. Acesta era cunoscut în Banat încă în anul 1918 prin încercările sale de a-i convinge pe toţi germanii din Banat de a se uni cu Ungaria, constituiţi într-o entitate teritorială proprie cu autonomie limitată. Deşi Bleyer a pledat în rândul tuturor germanilor şvabi în favoarea unirii lor cu Ungaria, după înfrângerea revoluţiei bolşevice a lui Béla Kun în anul 1919, deşi nu mai era adeptul autonomiei germanilor şvabi în Ungaria, acesta va rămâne pentru încă o scurtă perioadă de timp în funcţia de Ministru al minorităţilor naţionale în cadrul Guvernului Gyula Gömbös, cu care de la început avea disensiuni din cauza învăţământului german care oficial fusese dezavantajat de acum înainte. Gömbös, ca prim ministru conservator, promova o politică exclusivistă faţă de minorităţile naţionale din Ungaria şi în mod special faţă de învăţământul acestora în limba maternă. În acest context, germanul filo-maghiar Bleyer din 1918 este declarat „pan-german şi duşman al naţiunii”. De altfel, în anul 1920 în Ungaria cine milita pentru drepturile propriei etnii era etichetat „komunista” (comunist), iar cine milita pentru libertatea etniei germane era acuzat de pan-germanism .
În asemenea condiţii neprielnice pentru minoritatea germană din Ungaria la 31 mai 1921 Jakob Bleyer a părăsit funcţia de ministru trecând în opoziţie faţă de guvernul ultraconservator condus de István Bethlen .
De altfel, învăţământul cu predare în limba germană din zona Baranya, Tolna şi Somogy se refăcuse, pentru şvabii acestei zone, prin strădania lui Jakob Bleyer până în anul 1920. În anul 1920, în toată Ungaria au existat 287 de şcoli primare germane, în marea lor majoritate fiind confesionale – romano-catolice dar, în această zonă existau şi numeroase şcoli germane confesionale luteran-evanghelice. În anul 1921 numărul acestor şcoli s-a redus la 92 de unităţi, rămăseseră doar 58 de şcoli confesionale cu predare în limba germană, restul fiind şcoli de stat .
În Baranya, în anul 1920 existau 73 de şcoli romano-catolice şi 15 şcoli evanghelice germane. În Tolna, pentru acelaşi an, funcţionau 22 de şcoli germane romano-catolice şi 24 evanghelice iar în zona Somogy funcţionau 11 şcoli germane romano-catolice şi 5 evanghelice. În perioada următoare este promovată o aprigă politică de asimilare a şcolilor cu predare în limba germană. Procesul masiv de asimilare a acestora a început în anul 1922 şi s-a finalizat în anul 1929 prin aplicarea unui sistem unic în felul său. Şcolile germane deveneau bilingve, iar apoi cele bilingve erau transformate în şcoli cu predare exclusivă în limba statului. Această strategie fusese pusă în aplicare de către Guvernul I. Bethlen printr-o dispoziţie din anul 1925 care a avut drept scop grăbirea procesului de asimilare naţională .
Începând cu anul 1925 şcolile minorităţii germane din Ungaria au fost împărţite în trei categorii-tipuri: A, B şi C. În tipul de şcoală A toate materiile se predau în limba germană, adăugându-se studiul limbii statului; în şcolile de tip B o parte din materii au fost predate în limba germană iar o parte în limba maghiară, fără a se menţiona proporţia materiilor predate într-o limbă sau alta. Şcolile de tip C aveau înscrişi alături de elevii de etnie germană şi elevi de etnie maghiară. În aceste şcoli toate materiile erau predate iniţial în limba maghiară, mai puţin Religia şi orele de limbă maternă. După anul 1925 în Baranya mai existau 28 de şcoli cu predare în limba germană, în Tolna 11 şcoli romano-catolice şi două evanghelice germane iar în Somogy 7 şcoli din care 4 romano-catolice şi 3 evanghelice germane. Ulterior, după anul 1929 în şcolile cu elevi de etnie germană aceştia mai puteau beneficia doar de disciplina Religie în limba maternă în condiţiile în care autorităţile locale neoficial nu manifestau înţelegere faţă de concetăţenii lor de etnie germană .
Realizând, în final, o comparaţie cu privire la învăţământul germanilor şvabi din fostul Imperiu Austro-Ungar cu referiri concrete la Banatul românesc, Voivodina şi Ungaria (comitatul Baranya-Pécs), germanii şvabi din Banatul românesc au beneficiat de perioada interbelică de cele mai multe drepturi în comparaţie cu ceilalţi germani rămaşi în afara graniţelor României.

Leave a Reply

*

Cod securitate * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

captcha *