Cine sunt oamenii care au trăit în Lugoj (Banat) de-a lungul “evului mediu” (secolul al XIV-lea până în secolulul al XVIII-lea)? Care sunt ocupațiile lor, cum se desfășura viața lor de zi cu zi și cum reacționau când erau puși înaintea unor schimbări? Informaţiile privind acest aspect al istoriei (viața cotidiană), în primele secole de existenţă a Lugojului, sunt rare şi incomplete. Uneori, când lipsesc, pot fi presupuse. Alteori nu. După secolul al XVI – lea, încet, încet, avem mai multe documente care prezintă o lume diversă şi „pestriţă”, în plină mişcare, cu personaje cu personalităţi tot mai bine conturate. Este o lume în continuă schimbare, pe plan material, social şi mental. Epoca otomană este o simplă paranteză, care, pentru zona Lugojului, durează doar 60 de ani. În secolul al XVIII-lea, în epoca habsburgică această lume e aproape „vie”. Numeroşi istorici scriu despre „acest” Banat și ne lasă o imagine completă asupra epocii. Acum, datorită Casei de Habsburg, în Banat, în spirit iluminist, se produce o modernizare fără precedent. Transformările atât de importante din această perioadă nu ar putea fi înțelese fără o atentă observație a ceea ce exista anterior.
S-o luăm cu începutul. Prima menţiune despre un locuitor al oraşului Lugoj o avem din 1334 când, în registrul de plată a dijmelor al regatului Ungariei (1332 – 1337), apare, plătind ca dijmă 4 pense, Blasiu preot (catolic) la Lugoj (Lucas).[1] Apoi documentele nu mai amintesc, timp de aproape un secol, de un preot la Lugoj.
Pomenirea documentară în 1376 a cetăţii Lugoj (Castrum Lugos) ca cetate regală condusă de castelani (unde castrul este o construcţie complexă cu ziduri şi metereze)[2]ne dă o imagine asupra locuitorilor ei: 10, 30 cel mult 50 de ostaşi, alături de care există un personal auxiliar.[3] O mențiune făcută de Nicolaus Olachus, la începutul secolului al XVI-lea, ne confirmă ipoteza de mai sus: „castelul Lugos, ai cărui locuitori sunt aproape toţi oşteni călare, dedaţi slujbei militare.”[4]
Pe lângă oşteni mai avem şi alţi locuitori (restul de la „aproape toţi”). Ei apar treptat, așezându-se în jurul zidurilor cetăţii. Sunt populaţia fugită de la sate, câţiva meşteşugari şi negustori.[5] Comunitatea lor creşte şi la 1439 e amintit în documente oppidum (târgul) Lugoj.[6] Obținerea „dreptului de a ține târg”, va duce la o creştere a populaţiei „civile” la Lugoj, iar așezarea din afara zidurilor se conturează, se temeiniceşte (sintagma lui Ştafan Pascu) căci în 1451 e amintit într-un document un Lugojul Nou.[7]
Ca majoritatea oraşelor din această perioadă și Lugojul are pronunţat caracter agrar. Locuitorii au grădini în jurul caselor şi terenuri în hotarul oraşului unde aveau ogoare, păşuni, vii[8] (această caracteristică se păstrează până în secolul al XIX-lea, în cazul oraşului nostru). Concret, în 1566, în „Descrierea mai amplă a Transilvaniei”, Giovanni Andreea Gromo ne arată că Lugojul „deţine, împreună cu împrejmuimile ei (ogoarele ei ?) o poziţie din cele mai bune pe un seş, prin mijlocul căruia curge veselul şi bogatul râu Timiş, în care se prind multe soiuri de peşti buni şi o mulţime de raci mari şi gustoşi”.[9] Peste ani, în 1660, Evlia Celebi, în „Seyahatname”, ne spune că „în jurul oraşului (Lugoj) pământul este roditor, acoperit cu vii şi cu grădini… Dintre produse sunt vestite prunele de aici, ca şi merele şi cerga albă (pătură din lână)”.[10] Despre o vie şi un deal cu vii aminteşte şi un document din 1600 (dar şi altele): „Acea vie pe care o am aici, în dealul cu vii al Lugojului, în vecinătatea viilor lui Giurga Radu şi Mihai Petruţ”.[11]
Lugojul, dezvoltându-se, va primi dreptul de autocârmuire. În fruntea lui, locuitorii vor alege un sfat (senatus) alcătuit dintr-un judex (jude) şi mai mulţi juraţi (jurati). Apare o nouă categorie de locuitori, care pe lângă funcţiile în conducerea oraşului, cu timpul vor fi înnobilaţi, cumpărându-şi (sau primind) întinse domenii. Alături de ei, vechea nobilime care stătea pe domeniile sale (cnezii, locuiau la început, alături de iobagi, în satele lor), se va muta în oraş. Se va forma, în Banat, (în general) dar şi la Lugoj (în special) o bogată pătură nobiliară care renunţă să mai locuiască pe domeniile lor de la sate, mutându-se la oraş.
În 1529, judele Martin Luca, juraţii Francisc Gyla, Balint Zora şi „civilii” Martin Belu, Andrei Gaspar, Mihai Maiug, toţi din Lugoj, participă la punerea în posesie a lui Petru Tincovan, care locuia şi el la Lugoj, a domeniului Hezeriş.[12] La 1542, nobilii de Lugas, Boroşan, Andrei şi Petru, au domenii în valea Dragomirna,[13] iar la 1534 e amintit Nicolae voievodul de Lugoj[14]. Familia Bruz de Lugoj se refugiază la Orăştie, în condiţiile anului 1552.[15] În 1557, jude de Lugoj era Anca Gaşpar, iar în 1570 Ioan Gaşpar, alături de care apar juraţii Laurenţiu Bugar, Andrei Şişman, Ştefan Bălan[16]. Nobilul Toma de Lugoj apare în documente în 1562[17], iar Maria Găman cu propietăţi la Căpâlna, Prosec, Hideşti, cu casă și vi la Lugoj îşi face testamentul în 1600 în faţa lui „Ştefan Şomogyi, prim – jude al Lugojului, Ioan Morar, Matia Hagia, Ioan Bujoran, juzi, juraţi”[18]. În 1602, Doroteea Lazăr, soţia lui Ioan Pribeag din Lugoj, împrumuta bani în schimbul unei moși de la Măru[19], iar în 1607, când la Lugoj e jude Gherga Ştefan[20], Ioan de Lugasy e căpitan al Lipovei[21]. Diploma din 1645 aminteşte de 55 de ostaşi din Lugoj înnobilaţi[22]. Despre un număr mare de oşteni, până la cifra de trei mii, la Lugoj, ne vorbeşte şi Antonio Possevino, în condiţiile creşterii rolului militar al acestui oraş, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea (în comparaţie cu celălalt oraș al zonei – Caransebeşul, numit „reşedinţă a nobililor”)[23].
Pe lângă aceşti „devotaţi… nobili curteni ai noştri”- numiţi astfel în diploma din 1551 (sau în cea din 1609 „ca nobili şi cnezi”), documentele amintesc de „întreaga obşte a oraşului Lugoj (1551)” şi „ceilalţi locuitori ai numitului nostru târg Lugoj”[24].
Cine sunt aceşti „ceilalţi locuitori ai… târgului Lugoj”? Ştefan Herce predicatorul calvin din Caransebeş, care are o casă la Lugoj[25] şi Moise Pestişel predicatorul calvin din Lugoj (în 1582), diacul Ştefan Lippay, notar jurat şi domnul Paul Kovacshazi, predicator al Lugojului[26], un preot catolic (de la Lugoj) care era persecutat de banul de Lugoj[27], Lancza Gyorigy, notar (1628)[28], Ştefan Balassi, socotitor (retionista) din Lugoj, în 1651, Valentin Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum Nyiressi, apud Lugosium scholasticum), preotul reformat Petru de Orăştie, preot în Haţeg dar care are o casă la Lugoj[29], Ştefan Fogorasi, predicator şi el.
Alături de ei găsim negustori şi meşteşugari. Pe negustorii din Lugoj îi întâlnim la târgul din Cluj, la începutul secolului al XVI-lea, alături de negustorii din Turda, Dej, Oradea, Sibiu, Braşov, Arad, Caransebeş, Buda şi Ţările Române[30] şi la Orăştie şi Ţara Românească. Din Orăştie un Ioan, Diacul din Lugoj le scrie sibienilor că a cumpărat în Ţara Românească un cal cu 10 florini şi un bou cu trei florini.[31]
După 1552, când Lugojul devine o cetate de la graniţa cu Imperiul Otoman, făcând parte din Principatul Transilvaniei, lugojenii nu vor mai respecta dreptul Sibiului şi Braşovului, ca doar în ele, negustorii greci şi români (din Moldova şi Ţara Românească) să-şi expună şi depoziteze marfa.[32] Tocmai de aceea dietele din 1577 (ținută la Turda) şi din 1578 (ținută la Cluj) interzic negustorilor neardeleni să facă comerţ în orice târg, ordonându-se ca ei să se oprească numai în anumite târguri fixate de aceste diete. Pentru cei din Caransebeş, Lugoj şi Lipova este fixat târgul Lipova. Cine nu respecta hotărârile era pedepsit cu confiscarea vitelor[33].
La dieta de la Cluj (1658) se interzicea, deasemenea, exportul de oi, capre, berbeci, ţapi în Imperiul Otoman. Se face totuşi o excepţie: „Fiindcă cei din ţinutul Caransebeş – Lugoj trăiesc din Imperiul turcesc, şi acum neavând grâu li se îngăduie să exporte şi să vândă oile din ţinutul lor liber, dar din Ardeal nu”[34]. Dar poate nu trăiesc numai din Imperiul turcesc, dacă ţinem seama de ce notează Ştefan Szentandrassy: „iar în anul 1600, am fost numit şi trimis la românii din părţile Caranseveşului şi Lugojului… şi stând acolo şi dăinuind în 1604 prigoana ereticilor, în anul următor, schimbându-mi portul (în port de „negustor”) am plecat cu nişte negustori catolici la Ragusa, prin părţile turceşti”[35].
Între timp târgul de la Lugoj devine şi el din ce în ce mai important. O scrisoare din 1616, a belerbegului Timişoarei, Mehmet paşa, către „stimatul domn Vitezul Petru Bethlem acum căpitan suprem şi guvernator al Caransebeşului şi Lugojului, marelui meu prieten şi binevoitor” ne dă o imagine a târgului Lugoj la începutul secolului al XVII-lea: „În privinţa oilor, berbecilor (scrie paşa Mehmet) care ni le-a trimis principele bucătăriei noastre le-am trimis înapoi la Lugoj, ca să fie vândute; Măria Sa principele ne scrie aceasta, că a încredinţat Domniei tale vânzare, iar după ce au fost vândute, Domnia Ta să ne trimiţi nouă preţul. De aceea nu ştiu dacă Domnia Ta le-ai vândut deja sau nu; aşteptăm preţul ca să vedem cadoul principelui, cât s-a împlinit preţul a 200 de berbeci”[36].
Pe lângă târg, oraşul avea şi o piaţă (unde probabil se ţineau şi târgurile) căci la 1644 Petru din Orăştie poseda o curie nobiliară în strada Pieţei.[37]De altfel numele străzilor şi vecinilor din Lugojul secolelor XVI – XVII ne pot oferi numeroase informaţii privind situaţia economică, socială sau religioasă. În 1580, casa din Lugoj a lui Ştefan Gherţa din Vărădia, se „învecina înspre răsărit cu casa lui Gheorghe Lucaci şi cu cea a văduvei lui Petru Dobomir, înspre miazăzi cu casa lui Mihai Opincaş, iar înspre miazănoapte cu grădina amintitului Gheorghe Lucaci”. În 1584, casa nobilului Laurenţiu Bogar, se afla „în vecinătatea casei Caspar Vaida , pe de o parte, iar pe de altă parte a râului Timiş care curge pe acolo”. În 1589 Marian Olas (Marianum Olaz) are casa ”aflată şi stăpânită în târgul nostru Lugoj din comitatul Severinului, în vecinătatea caselor nobilului Ştefan diacul din Iarmata, pe de o parte, iar pe de altă parte a chibzuitelui Melchior Vaida”. Gheorghe Giuaca din Lugoj (Georgii Gyuraka de Lugas) avea şi el o casă ”aflată… pe strada numită Hărăstrău, în vecinătatea caselor chibzuiţilor Lupu Voicu, pe de o parte şi Gaşpar Haranga, pedestraş puşcaş, pe de altă parte, casă cumpărată anul trecut de la cinstita Ana Fava, soţia chibzuitului Nicolae de Armadia”. În 1591 diacul Grigore din Oradea avea casă „pe strada Ţărmurani (Czermurann), în vecinătatea casei înţeleptului şi chibzuitului Nicolae Opincaş, pe de o parte, şi a grădinii înţeleptului Ioan Grecu, pe de alta”, iar Ioan Baboş, vicecastelan al cetăţii Lugoj, o casă ce se găsea „pe Strada de Jos… în vecinătatea caselor înţeleptului Ştefan Gore, de o parte, iar de cealaltă a nobilei Ecaterina, văduva răposatului Gaşpar Gonţ, libertinul nostru”. În 1593 diacul Matia Stănişa din Lugoj (Matthiae literati Ztanissa de Lvgas), are o casă în Lugoj ”care se învecinează în partea de răsărit cu casele chibzuiţilor Ioan Bela şi Gaspar Haranga, în partea de miazănoapte cu casa înţeleptului Stoica, croitorul, iar în partea de apus cu piaţa aceluiaşi târg…” În testamentul ei din 1600, Margareta Găman, aminteşte casa pe care o deţinea în Lugoj pe strada Susani. Nicolae Palovina din Caransebeş are în 1607 case şi la Caransebeş şi la Lugoj. Ceea din Lugoj se găseşte „pe strada numită Hărăstău, în vecinătatea lui Ioan Thot, de o parte şi a lui Ioan Vlad, de altă parte”. În1609 diacului Mihail Dési din Lugoj (Michaëlem literatum Desi) are casă „pe uliţa numită în limba populară Susani… în vecinătatea caselor nobililor Nicolae şi Gaspar Sárga înspre răsărit, a înţeleptului Micşa Hegeduş înspre miazăzi, a drumului public şi casei nobilului Ştefan Somogy înspre apus, iar înspre miazănoapte a casei nobilului de neam domnul Ştefan Vaida”. În 1611 Ştefan Somogyi alias Szöcs din Lugoj are şi el o casă aflată pe aceiaşi „stradă Susani, în vecinătatea caselor lui Nicolae Tămăilă, de o parte, şi Mihail Dési, pe de altă parte”. Ioan Pribeg, în 1625, deţine o casă aflată ” în zisa cetate şi zisul nostru târg Lugoj, în vecinătatea caselor lui Toma Faur, pe de o parte, precum şi a lui Petru Szabó şi Gheorghe Frumuşel, pe de altă parte”. Casa lui Gheorghe Loncea, (1628) se afla „în vecinătatea pieţei publice şi a caselor răposatului nobil Adam Dorca şi a nobilului Martin Urciug spre răsărit, iar înspre miazăzi a casei înţeleptului Matei Bujor, iar înspre apus şi miazănoapte din nou cu piaţa publică…” Ioan Kigso din Lugoj, soţia sa Eufrosina Fora şi fiul vitreg Marcu Nagy (1631) locuiesc în casa aflată „în vecinătatea caselor alesului şi nobilului Ioan Manciul, de o parte, drumul public de cealaltă parte, precum şi casa lui Ioan Crişan de o a treia parte”. Gheorghe Rákóczy I, la 1 ianuarie 1644, zălogeşte pentru o mie de florini lui Petru Szászvárosi (din Orăştie) alias Pap de Lugas, o casă ce se găsea „în vecinătatea caselor nobililor şi chibzuiţilor Nicolae Dumitraş înspre răsărit, Petru Sebeşi înspre miazăzi, strada lui Ştefan şi a bisericii, precum şi uliţa Török (Turcu), numită în limba poporului strada Pieţii (vero plgis Stephani et eclesie Teoreok plateaque vulgo Piacz ucza) înspre miazănoapte”[38].
Nu e de mirare că la Lugoj apar şi meşteşugari, căci au o piaţă mare unde să-şi desfacă marfa; printre alţii, în 1593 documentele îl numesc pe Stoica, croitorul, în 1611 pe Ştefan Somogyi alias Szöcs (Suciu, cojocarul) din Lugoj, iar 1625 au case aici Toma Faur (fierar) şi Petru Szabó (croitor). Se pare că însuşi Mihai Viteazul şi-a echipat pentru iarnă 100 de soldaţi cu cojoace din Lugoj[39]. Evlia Celebi în 1660, imediat după cucerirea turcă, deci, ne spune despre vestita „cerga albă de la Lugoj”[40]. Asta presupune creșterea oilor, comerț cu lână și pe cineva care să producă aceste cergi.
În rest, despre aceşti negustori, ştim că străbat drumurile atât călare, cât şi cu trăsurile, căci spune cronica „de la Lugoj şi Caransebeş… au venit şi ei cu o trăsură…”[41] Iar despre drumurile pe care le străbat Solakza de Mehmed Hemedemi, ne spune la 1598 „drumurile prin Sebeş şi Lugoj şi Lipova sunt înguste şi anevoioase” şi pe ele nu pot „merge carele de tunuri ale oştii islamice”[42]. Despre cum arătau casele locuitorilor amintite deseori în documente, nu avem multe indicii. Iată ceea ce ne spune Evlia Celebi: „unele acoperite cu stuf, altele cu scândură”[43]. În interiorul caselor găsim „cearceafuri noi” şi „feţe de masă cu dungi”[44]. Îmbrăcămintea locuitorilor din Lugoj ne e şi ea la fel de puţin cunoscută. Bărbaţii purtau, câteodată „cingătoare turcească de argint”, iar femeile „rochie din tafta verde dublă” şi maramă de „mătase albastră”[45].
Epoca turcă (pentru Lugoj, mai mult sau mai puţin, 1658-1718) aduce unele schimbări în structura populaţiei Lugojului „în cetate (mai) sunt trei sute de case ale ungurilor…” şi un „alaibei şi trei ciorbagii, pentru odale de ieniceri, o oda de topcii, o oda de gebegii, disdar, chehaia, muhtesib (strângător de taxe)”, un cadiu[46]. Nobilii de aici se refugiază cu toţii în Transilvania. Poate că locuitorii simpli, meşteşugari, țărani şi negustori, rămân. Un Document din 1677, vorbesc despre un iobag din comitatul Hunedoara care aduce la târgul din Lugoj un transport de sare[47]. O ştire din 1726, deci la câţiva ani după luarea de către habsburgi a Banatului de la turci, ne spune că s-a poruncit îndepărtarea meşteşugarilor turci din atelierul de aramă de la Lugoj, care exista deci din epoca turcă[48]. În 1695, generalul Veterani îşi aproviziona trupele cu pâine de la Lugoj[49]. Această informaţie trebuie pusă în paralel cu figurarea pe un plan al Lugojului din 1691, realizat de Giovani Morando Visconti a unei mori[50].
Prada, luată din tabăra de la Lugoj a lui Veterani, de către turci, ne poate da o imagine asupra a ceea ce putem găsi în Lugojul sfârşitului secolului al XVII-lea. Deşi Silahdar Fîndîklîlî Mehmed Aga ne spune că această pradă a fost luată din tabăra habsburgilor, unele lucruri, de pe lista sa cu prăzi, nu au ce căuta într-o tabără militară – e de presupus că sunt luate de la Lugoj și din împrejurimi. Cronicarul turc ne spune că s-a luat ca pradă: „mai mult de 1000 de femei şi copii,… diverse obiecte de aur, aramă, cositor, carafe, cupe, lăzi pline cu stofe de mătase, aur şi argint, brocat şi postavuri, mătăsuri, pielicele şi pânzeturi, evanghelii, nenumărate ladouri şi trăsuri, alimente şi băuturi cu medicamente, preparate cu zahăr, dulciuri, ciorchini de struguri conservaţi, pregătiţi cu miere şi grăsime,… peste 4000 de boi, aproape toţi atâţia cai şi gâşte fără de număr, şi alte lucruri de hrană ca raţe şi multe alte lucruri…”[51] Probabil că unii locuitori ai oraşului Lugoj s-au adăpostit, împreună cu avutul lor, în tabăra lui Veterani, deoarece cetatea nu mai era sigură. Avem o imagine a bogăției locuitorilor (creștini) (și a ocupațiilor: meșteșugari, țărani, negustori) Lugojului turcesc.
Tot în epoca turcă, Mehmed, paşa Timişoarei, a ordonat să se repare şi să se amenajeze podul cel mare peste Ordul – Köprülü de la Lugoj şi pentru aceasta a cheltuit 207 guruşi. Evlia Celebi vorbeşte de un muhtesib, inspector al vămilor în Lugoj, care încasa o vamă după marfă şi vite la trecerea peste podul mare de aici, cum dealtfel se plătea o taxă la intrarea în cetate.[52]
Odată cu trecerea Banatului sub stăpânire habsburgică (1718), lucrurile se schimbă. Prin aducerea coloniştilor germani, dar şi datorită „băştinaşilor” români (și sârbi), numărul meşteşugarilor creşte. Oraşele au târguri mari şi pieţe permanente. Agricultura devine mai productivă. Districtul Lugoj devine un mare producător de cereale şi vin. Astfel aflăm că cele două cercuri ale districtului Orşovei: cel al Almăjului şi Orşovei, „sunt aşezate în munţii înalţi şi cultivă grână puţină… de aceea locuitorii sunt nevoiţi să cumpere porumbul, folosit de obicei la hrană, din districtul Lugojului”[53]. Producţia e în continuă creştere, astfel că la 1774, capacitatea hambarelor domeniale trebuiau sporită până la „8000 mieriţe la Lugoj”[54]. În districtul Ciacovei, care nu „produce mai mult de 300 vedre de vin pe an… restul vinului se aduce fie de la Lugoj sau Vârşeţ, fie chiar de la Buda”[55]. „Localitatea Lugoj… produce destul de mult vin, socotit în ţară ca fiind de cea mai bună calitate… în anii favorabili, recolta de vin se ridică la cel puţin 9000 de vedre”[56]. Deşi „vinul de Giarmata îl întrece cu mult pe cel de Lugoj”[57], Nicolae Stoica de Haţeg, când îşi află „preoteasa cu prunc… eu de bucuria preotesei mă veselii, că un sfertul de vin bun de la Lugoj şi un copilaşi îmi aduse”[58]. Călătorind prin aceste locuri, Johanns Lehmanns (Reise von Petersburgnach Hermannstadt in Siebenburgen, Leipzig, 1785) aminteşte că în „ proprietatea soţiei contelui Soro, comandantul cetăţii Timişoara, (la Lugoj este) unui deal întreg cu vii, unde se cultivă viţa după metodele cele mai noi. Aici se produc cele mai bune vinuri de Burgundia, unice în Banat… contesa are vii de assu, care este egal cu vinul de Tokai”[59].
De aceea „târgurile săptămânale de la Lugoj sunt frecventate de destui cumpărători oferind supuşilor o desfacere îndestulătoare pentru produsele lor”[60]. Până şi „cercul Timişului produce cantităţi mari de porumb pe care le vinde în aceeaşi măsură la „târgurile din Timişoara, Lugoj…”[61]
În acelaşi timp, există la Lugoj un „piaţi” unde negustorii au „bolte, bugăi…, dughene”. În dughene „mâncare…: rozalie, smochini, zămişcă, brânză…, slănină…, vin…, pâini albe”[62].
Această dezvoltare a agriculturii districtului Lugoj se face în paralel cu un adevărat program de „industrializare” a oraşului Lugoj. În 1719 la Lugoj a fost construită o mare moară erarială numită „moara imperială Elisabeth”[63]. Despre ea Ehrler ne spune că e o „moară de capacitate mijlocie şi funcţionare neîntreruptă” la care se percep 20 de florini ca taxă de morărit[64]. În 1776 la Lugoj existau deja 6 mori de apă, care deţineau o suprafaţă de 23 jugăre de pământ arabil[65].
În 1722 se aprobă de către administraţia districtuală deschiderea la Lugoj a unei manufacturi de postav ţărănesc numit aba. În luna mai 1723 este atestată în Lugoj o manufactură de pături, care primeşte o comandă de 5000 de pături. În toamna anului 1727 administraţia bănăţeană s-a interesat de rezervele de pături din magazia de pe lângă manufactura din Lugoj şi a comandat foarte urgent 3-4000 de pături, care să fie transportate imediat la Timişoara. Pentru iarna anului 1728 s-a comandat fabricarea unei cantităţi şi mai mari de pături: 12000 de bucăţi. Pentru ultima dată această manufactură e atestată în 1736[66].Pentru cazangiii care lucrează la Lugoj, în 1723 se cere cantitatea de 30 chintale plăci de aramă, plata urmând să se facă la primirea mărfii de oficiul districtual[67].
Deoarece cea mai mare suprafaţă din districtul Lugojului (140142 iugăre) e acoperită cu păduri[68] nu e de mirare că la Lugoj apare amintit în 1723 un joagăr imperial[69]. După ce era curăţat aici, lemnul şi cheresteaua, erau transportate la Timişoara, pe Bega.
În anul 1748 se încearcă deschiderea unei berării la Lugoj” dar casa meşteriţei Elisabetha Schleg nu era construită din material solid” astfel că administraţia n-a fost de acord cu acest plan. Peste patru ani, în 1752 administraţia Banatului ordonă serviciului administrativ districtual din Lugoj, să distribuie un loc pentru înfiinţarea unei berării. În luna iulie a acelaşi an berăria era în construcţie, iar berarul antrepenor Martin Reidinger era scutit de dare timp de doi ani de zile. Berăria a fost, de fapt, proprietatea camerei regale şi dată sub formă de arendă unor antrepenori. Probabil câştigul era mic, căci în 1768 n-a fost găsit nici un pretendent pentru arendarea berăriei[70].
Deoarece Lugojul devenea un oraş tot mai important e deschis un han, în 1733, numit „La Vulturul Negru” (Ad Nigram Aqvila). Proprietar al hanului, în acest an, e Adam Walther. În 1750, proprietar este Simion Dollinger, ginerele lui Walther[71].Această imagine este întărită de descrierea lui Johanns Lehmanns: „Pe un drum frumos ridicat şi bine făcut, am ajuns la Lugoj, care în sine este un foarte mare. Are o piaţă frumoasă, cu multe case frumoase. În piaţă sunt prăvălii cu negustori greci. Oraşul este împărţit în două de râul Timiş. Partea germană este bine zidită, are ospătării bune, în care sălăşluiesc călătorii, deşi sunt cam departe de drum. Trecătorii peste pod, pentru fiecare cal, trebuie să plătească vamă. Lugojul este un loc plăcut, cu locuitori joviali. În partea germană se află o cafenea cu biliard, precum şi o vilă de vară care este proprietatea contesei Soro. Doamna aceasta, în Lugoj şi în jur are multe proprietăţi. Parte mare a Lugojului este proprietatea ei… La capătul oraşului, pe drumul ce duce spre Transilvania,… urmează un şes plăcut şi numaidecât începe un deal înalt cu vii de ambele părţi ale drumului. Ici-colo se văd locuinţe de vară”[72]. Proprietăţile generalului şi contelui Johann von Soro (1730, Buda – 1809, Lugoj), comandant al cetăţii Timişoara (1767-1791), general comandant al Banatului (1788 -1805), sunt singurele pe care călătorul J.K. Steube consideră că merită să le amintească atunci când trece prin Lugoj: „am ajuns la Lugoj, unde se află moşiile splendide ale contelui von Soro…”[73]
Locuitorii oraşului de pe malul Timişului erau deci, în secolul al XVIII-lea, agricultori, ţesători, lemnari, berari, cazangii, morari (sau lucrători în domeniu). Şi, vorbind despre „impozitul pe negoţ (care) se percepe la oraş pe şase categorii”, J.J. Ehrler ne dă o listă cu alte meserii care se practică în oraşele bănăţene: ”impozitul pe exercitarea meseriilor este foarte variat… brutar, dogar, bărbier sau băiaş, tâmplar pentru paturi de armă, strungar în lemn, măcelar, tinichigiu sau cloamfăr, băcan, căldărar, aurar, sticlar, olar, mănuşar, pălărier, şepcar, marochiner, fierar pentru vergele de aramă şi balamale, cojocar, căldărar-arămar, pieptenar, ţesători de pături, brutar de turtă dulce, lumânărar, pielar, pânzar, morar, fierar pentru cuie, opincar, covrigar, curelar, croitor, pantofar, săpunar, fierar, lăcătuş, şelar, frângier, piuar pentru amidon, ceaprăzar, tâmplar, tutungiu, pielar pentru raniţe şi genţi, postăvar, rotar, tăbăcar, cizmar, cîrpaci în cositor…”[74]Şi tot el aminteşte de: ”samsarii greci, sârbi şi evrei”, dar şi de „vagabonzi (care) vor şti că nu pot scăpa de pedeapsă în cazul unei inspecţii…”[75] Locuind în Banat pentru nouă ani J.K. Steube întâlneşte, în plus: un „felcer… care se ocupa şi de cârciumărit”, pe „menajera căpitanului”, un „croitor, pe deasupra şi încornorat…, un cizmar, un măcelar şi un franzelar”, pe „două slujnice” care administrau o ospătărie, un „hangiu sau un cârciumar care socotea, dacă nu un păcat de moarte, atunci cel puţin o farsă şi o înşelăciune (ce ciudăţenie!) adăugarea de apă în băuturile pe care le vindea”, pe „şeful de poştă”, pe gardianul din subordinea lui şi pe un ”vizitiu foarte a dracului”, un „valet substitut… (care) îmbrăca o livrea cu revere colorate”, un „hornarul neamţ aflat tocmai atunci… pentru a curăţa coşurile la clădirile aparţinând statului”, pe „tâmplarul, lăcătuşul, fierarul pentru cuie”, care „la construcţia românilor nu are de câştigat vreun ban”, pe funcţionarii germani care trăiesc o tragedie când „Banatul tocmai fusese încorporat Regatului Ungariei şi (când) toţi funcţionarii germani fuseseră îndepărtaţi…., toate posturile fuseseră ocupate de nobili unguri… (funcţionarii germani civili fuseseră scoşi din serviciu se numeau quiescenţi… chiar dacă s-a dat ordin ca, la ocuparea funcţiilor, aceştia să fie avuţi în vedere cu prioritate, totuşi efectul a fost foarte redus”), pe „un ţigan cu un cimpoi sau cu ceva ce seamănă a vioară şi (care) începe să cânte cum se pricepe mai bine”[76]. Fiind vorba de muzică să-i amintim și pe germanii care, în 1765, înfiinţează la Lugoj o orchestră cu instrumente de suflat[77].Un document din 1727 în care Administraţia bănăţeană ordonă oficiilor administrative Timişoara si Ciacova ca pe porţiunea dintre Topolovăţ – Recaş şi în aval, pe malul canalului să fie desfiinţate morile, să nu fie ţinute în apă prăjini, grilaje pentru peşti si broaşte ţestoase, să nu fie puse la muiat inul şi cânepa[78]ne oferă alte informaţii insolite despre modul de viaţă şi ocupaţiile românilor bănăţeni.
Alături de ei sunt funcţionarii şi soldaţii habsburgici, căci în 1743 la Lugoj se construieşte o cazarmă[79], şi părinţii minoriţi, care vin în oraş în 1718. Ordinul minorit este unu din marii proprietari ai acestei perioade, deţinând, la Lugoj, vii şi proprietăţi funciare[80].
O bună imagine despre meseriile locuitorilor români în secolul al XVIII-lea ne-o putem face din lista cu numele celor care donează bani pentru construirea Bisericii române Adormirea Maicii Domnului din Lugoj (1759). O ordonanţă care se referă la populaţia evreiască (23 iunie 1787) impune acesteia obligaţia de a lua nume şi prenume german, deoarece „familiile nu au nume comun statornic, iar persoanele nu au prenume cunoscute”[81]. Asemănătoare era şi situaţia românilor, căci, ne spune Alexandru Graur: „într-o vreme când numele de familie nu erau prea fixe, iar meseriaşii destul de rari, s-au adăugat adesea la numele de botez numele meseriei sufcient pentru a se putea identifica persoana astfel denumită… numele de meserie s-a moştenit ca nume de familie”[82]; ca urmare, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma presiunilor autorităţilor sau/şi a modernizării, în Banat se adoptă nume, după modelul occidental.
Astfel în această listă găsim 8 Olaru, Olariu, Olarul, 3 Suciu (din maghiarul sücz – cojocar) şi un Cojocariu, 7 Morărescu, Morariu, Moraru, 3 Sabău (în maghiară însemnând croitor), 1 Ciorogar (adică „cârpaci, pantalonar”), 2 Străiţaru, Srăiţariu, 6 Cizmaşul, Cizmaş, 10 Tocaciu, Tocaci (în maghiară ţesător), 1 Poneavă (probabil un ţesător de pături) 2 Laiu, Lai (vopsitor de lână), 3 Abagiu (ţesător), 1 Faur, 1 Custureanu (cuţitar), 3 Lăcătaşu, Lăcătuşu, 2 Forgaci (tâmplar), 5 Butaru, Buteaş, Budu, Buţi (dogar de buţi), 3 Rotaru, 1 Trocură, 5 Buta (probabil măcelari), 1 Tergoveţ, 5 Căldăraşi, 1 Oilaru, 4 Pivodaru (de la pivotă – băutură), 3 Beraru, 2 Băcanu, 1 Birtaş, 4 Bărbieru, 1 Zidaru, 1 Popa Filip Zugraf (probabil un pictor de biserici), 1 M. Dascălul, 5 Catana, 1 Dărabanţul, 1 Tonea Căpitan, 1 Raducăpitan, 1 C. Căpitan, 1 Lăutaşu, 2 Doboş, Doboşteanu (toboşar), 3 Fluieraşu, 1 Gornicu, 1 Stegariu, 2 Văcaru, Văcariu, 1 Purcaru, 5 Păcurariu, Păcurărescu, Păcuraru, 1 Cozac (căprar), 2 Săteanu, 4 Biriş (argat), 1 Jeleru[83]. Această ipoteză a mea e în parte confirmată de o statistică din anul 1782[84]. Deci, găsim la Lugoj meseriaşi, soldaţi, dar şi agricultori.
Din lista aceasta putem să ne dăm seama de locul de unde provin diferiţii locuitori ortodocşi din Lugoj (secolul al XVIII-lea), căci şi etnicele (sau denumirile diferitelor popoare) devin nume de familie[85]. Avem 1 Sibianţu, 1 Blaj, 1 Tisneru (venit de pe Tisa), 1 Lipovanu, 1 Belinţan, 2 Gătăianţu, 2 Bocicai (din Bocşa), 1 Sătmurean, 1 Ceacoveanu, 6 Haţegani, 1 Mărgineanu, 1 Mărgineanţu, 2 Sâlhani, 1 Săcuşan, 2 Săcoşani, 1 Velmeşan, 3 Hodoşani, 1 Timişoranţiu, 3 Topoli. Alături de ei 10 Munteanu, 9 Ţăranu, Tereaniu, Tărea, 7 Românu (toți din Ţară Românească), 6 Ardeleanu, 1 Unguru, 1 Unguroni (adică veniți din Transilvania), 1 Sasu, 5 Grecu (poate aromâni), 2 Bulgaru, 1 T. creştin (probabil un evreu botezat), 1 străin Ţutulan (un grec sau un bulgar), 1 Şigan, 1 Feketă, 3 Cioară (toţi 5 ţigani)[86].
În această lume pestriţă găsim şi români foarte bogaţi. E cazul unui Ioan Racz (Raţ) sau Gavrilă Gurean. Acestea din urmă contribuie cu 5038 florini, din cei 22828 florini necesari pentru construirea Bisericii române Adormirea Maicii Domnului şi construieşte pe banii săi (1012 florini), singur, o şcoală pentru copii românilor din Lugoj la 1768[87].
Două testamente din Lugoj, unul din 1600, celălalt din jurul anului 1770 ne arăta cât de mult s-a schimbat lumea celor bogaţi din Banat în 170 de ani. Primul aparţine Margaretei Găman, celălalt lui Gavrilă Gurean. Încă de la începutul testamentului Gavrilă Guran se asigură: „ca după sfârşitul meu nimeni să nu fie împuternicit a schimba testamentul de faţă privind averea mea”[88]. Margareta Găman nu face acest lucru. Pe lângă genul de bunuri pe care le deţine Margareta Găman: „casa pe care am ridicat-o eu aici, la Lugoj,… în strada Susan”, „trei pământuri”, „păşunea pentru cai”, „viile”, „părţile de moşie”, „cingătoarea de argint”, „rochia”, „cearceafurile”, „feţele de masă”[89], Gavrilă Gurean, deţine mori, cârciumi, dar mai ales „banii numerar şi bani împrumutaţi”. În plus toate bunurile lui Gurean sunt evaluate în bani „acestea reprezintă 15974 florini şi 35 creiţari”. Fostul obercneaz are grijă de sufletul său dând „bisericii din Lugoj, în vederea ţinerii slujbelor pentru sufletul meu 300 florini”[90]. Toate acestea ne dovedesc că în secolul al XVIII-lea banul devine cea mai importantă proprietate şi în Banat, iar Gavrilă Gurean e cel mai bun exemplu de burghez care-şi pierde tot mai mult caracteristicile lumii medievale. Asta dacă luăm în considerare şi faptul că în 1766 îl găsim pe fostul obercneaz de Sărăzani printre deţinătorii unei acţiuni în valoare de 1000 florini la „Temesvarer Handlungzi Compagnie”[91].
Faptul că lumea s-a schimbat în secolul al XVII-lea n-o arată şi „contractul” încheiat în 1759 de comunitatea ortodoxă din Lugoj cu maestrul Johannes Breutter pentru construirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, care stabilea în cele mai mici amănunte obligaţiile şi îndatoririle fiecărei părţi contractante[92]. Nu mai avem de a face cu o simplă înțelegere.
În Lugojul secolului al XVIII-lea, pe lângă închirierea de camere la hanul din partea germană a comunei, se pot închiria case. Nicolae Stoica ne spune „spionul chir Leonida… în piaţi la greci casă sus cu chirie luasă”[93], iar în lista celor ce donează bani pentru Bisericii Adormirea Maicii Domnului e amintiţi A. de la Toma şi Vida de la Zdrăncoane[94].Deasemenea, contractul semnat pentru construirea bisericii amintite mai sus prevedea că „se va asigura maeştrilor cât şi oamenilor lor o locuinţă unde vor fi adăpostiţi”[95].
„Drumurile, scrie viitorul împărat Iosif al II-lea, le creează natura”[96]. Pe aceste drumuri se circulă „în hinteu sau căruţe”, călare sau pe „muscol, mule sau catâră”[97] şi cu poştalionul[98].Totuşi Johann Lehmann foloseşte, pentru a ajunge la Timişoara, cambiatura, un mijloc de transport specific bănăţean înfiinţat de guvernatorul Florimundus Mercy, care este mai ieftină decât poştalionul de Tisa. Ajuns la Timişoara el are de ales pentru a ajunge la Lugoj, şi mai apoi în Ardeal, între drumul pentru poştalion care trece prin Chevereş şi Sinersig şi drumul de căruţe prin Recaş şi Chizătău. Dar sunt şi inconveniente. La cambiatură, însoţitorul poştal nu avea trompetă, aşa ca la toate celelalte căruţe care au însoţitor cu trompetă; trebuia lăsat drumul liber şi din această cauză cambiatura se imobiliza pe mult timp în noroi. În călătoria lui, Lehmann s-a împotmolit în noroi la 2-3 km de Timişoara[99]. J.K. Steube aminteşte că poţi fi şi „înşelat, deoarece vizitiul cu care voiam să călătoresc la Viena, sub pretextul că aş fi ultimul călător, mi-a cerut în avans jumătate din costul călătoriei pentru a-şi putea achita, aşa cum pretindea, nota de plată la han… or, eu nu eram nicidecum ultimul pasager, ci cel dintâi. Pentru a nu pierde banii daţi în avans, a trebuit să mai aştept două persoane pînă la 26 decembrie”[100]. Şi tot acest locuitor al Banatului secolului al XVIII-lea (Steube) ne vorbeşte de drumurile pe care ”pentru a călători nu există decât carul cu boi… (şi) căruţa (care) mi-a rămas împotmolită în mlaştină”; iar în ce priveşte vizitiii, detaliile sunt înspăimântătoare: ”şeful poştei a pus mâna pe un ciot de papură şi l-a altoit pe vizitiu ca lumea, după care acesta ne-a promis, ce-i drept, că ne va sluji, dar ne-a anunţat, în acelaşi timp un lucru neplăcut, anume că ajunşi în Chei , ne va arunca în apă…”[101]
Nesiguranţa acestor locuri este proverbială. Iată ce spun cronicile epocii: „aicea lângă Mehadia, să făcu o bandă numai de 6 lotri. Prinde călători. Poteri, după hoţi din tot Banatul să ridica… din Mehadia, Sebeş, Logos, Oraviţa”[102] (Nicolae Stoica de Hațeg); aceşti lotri „…pre un neguţătoriu, maistor cojocar… lîngă Sebişi prinzându-l, bumbii de argint de la mintie şi dolamă şi copcele tăindu-i, banii i-au luat şi l-au lăsat… (pe) 2 preoţi… tot le-au luat, cît numai cămaşă i-au lăsat, desculţi… (şi) o bandă de 16 lotri… făr de veăste în sasca Nemţească, la doctoru vestit noaptea întrînd, toată avuţiia, banii, scumpătăţi au luat şi s-au dus…”[103].
Și continuă: (deoarece) „drumurile rămân foarte nesigure… lotrii îndrăznesc de multe ori să atace şi satele, pe care le impun la plata unei contribuţii, luând banii şi alimentele, jefuind şi chiar dând foc caselor… ei sunt înarmaţi cu săbii, carabine, pistoale, hangere turceşti şi nu arareori cu câte un ciacan…”[104]; și, netemându-se să intre în confruntări armate cu autorităţile, „…o ceată de lotri… (s-a hotărât să) pătrundă în oraş ziua în amiaza mare… l-au jefuit pe un sârb Košta… i-au tăiat capul. Soţia acelui om.. .a început să strige, la care harambaşa i-a poruncit unuia dintre ai săi să-i taie beregata… (acesta) făcându-se c-o omoară… neştiindu-se, la început dacă era pericol de incendiu sau de apă mare, ori dacă era vorba de lotri, în patrulare a fost trimis un plutonier… un caporal, doi fruntaşi şi zece soldaţi. Îndată ce lotrii au văzut pe militari în uniforme albe, au început să tragă, omorându-i pe caporal şi doi soldaţi. Deasemenea, a fost ucis şi hornarul neamţ aflat tocmai atunci la Mehadia, pentru a curăţa coşurile la clădirile aparţinând statului… Au fost urmăriţi până în pădure… (într-un fel sau altul, cu aceleaşi personaje sau altele, întâmplarea este povestită şi de Nicolae Stoica de Haţeg)”[105].
În plus J. J. Ehrler ne arată că „furtul de cai, care n-a fost niciodată atât de frecvent în anii trecuţi precum e acum”[106], iar în târguri, ţiganii „îşi „încearcă norocul”, și „au mereu grijă să dea câte o lovitură de maestru, ici uşurându-l pe un călător nepăsător de punga supărătoare colo punând mâna pe o vacă, pe un cal, o oaie sau un porc”[107]. Cauza acestei atmosfere de western o găsim în însemnările lui Josif al II-lea despre Banat: „cuvântul poliţie e necunoscut în Banat… siguranţa publică lasă mult de dorit, cu pistolul şi cu încuietoare îşi asigură omul mai bine averea”[108].
J.K.Steube confirmă cele scrise de împărat: „în ce priveşte siguranţa, trebuia să ne aşteptăm în fiecare clipă să fim jefuiţi, maltrataţi sau chiar ucişi de lotri… ori ce zgomt produs în timpul nopţii ne băga frica în oase. Îmi amintesc că, după ce lotrii năvăliseră într-un sat aflat la numai un sfert de oră depărtare şi pustiiseră aici cumplit, un anumit timp mi-am schimbat în fiecare noapte locul de somn, dormind fie pe pământ, fie în grajd, fie în grădină, sub un pom sau altul. Îndată ce se mişcă ceva în timpul nopţii, sari pe loc din aşternut, îţi iei puşca încărcată, fără de care nu doarme nimeni, şi rămâi în aşteptare…”[109]. Şi asta pentru că „un cneaz (care) se bucură doar de scutire de dare pe timpul anului cât este în funcţie, având îngăduinţa să ţină în curtea sa bâta şi cătuşele cu care îi pedepseşte la nevoie pe cei ce tulbură liniştea satului sau nu dau ascultare poruncilor date”[110], (dar acest cneaz) „văzând seămnele lor (ale lotrilor), a tremura (ca) de friguri, să-i sară dinţii începu. ”Acas du-te”, i-au zis. Şi veni.”[111]
Nici armata şi funcţionarii nu par a fi mai capabili. Iată cum gândeşte subofiţerul Steube: „mi-a cerut să însoţesc… efectele militare la Jupalnic… astfel că nu mai era nevoie e alt însoţitor. Cum nişte lotri omorâseră cu o zi înainte nişte sîrbi… era de aşteptat să îşi mai facă veacul prin acele părţi şi, prinzând de veste despre transportul pieselor de uniformă, să fie ispitiţi să pună mâna pe ele… am pornit în grabă cu carul meu cu boi, mergând domol în spatele acestuia.. .dacă s-ar fi ivit lotrii, fie să capitulez ăn faţa lor, fie să dau bir cu fugiţii…”[112] De asemenea „funcţionarul districtual nu mai apucă să părăsească scaunul… cneazul sătesc (primarul) nu zăreşte vreme de jumătate de an pe vreunul mai mare ca el”, fiind prea ocupat „administratorul districtal… construirea de drumuri şi poduri, transportul grânelor, tăiatul lemnelor, siguranţa internă, controlarea măsurilor şi greutăţilor…”[113] sau poate doar neinteresat, căci „funcţiile sunt ocupate de lucrători imperiali, lachei, foşti ofiţeri demişi din armată”, care aşa cum va scrie viitorul împărat Iosif al II-lea în 1768, nu se dau în lături de la abuzuri: „românii sunt rău trataţi, siliţi să părăseacscă casele, să dea pământurile… dările se impun fără nici o bază, după voia şi plăcerea oficianţilor de comună şi districte… unii plătesc mult, alţii puţin de tot”[114]; această stare de fapt este confirmată şi de Ehrler: ”robotele… rămân cel mai adesea o povară foarte apăsătoare pentru ţăran… mai grav… când astfel de robote îl poartă dintr-un capăt al Banatului până în celălalt, durând deci 14 zile, aceasta fără a mai vorbi de robotele impuse în mod abuziv – cu plata a 12 creiţari pentru fiecare cal – ţinând din zori şi până în amurg”[115].
Oficial chiar şi biserica consideră, la îndemnul autorităţilor că (circulară a episcopului Sacabent),: ”mulţi din norodul (rascian – sârbii şi românii)… alta nu sunt numai tâlhari, lotrii şi aprinzători de casă… răpitori ai bunelui altuia” şi (în altă circulară din 1805): ”ia socotiţi întru inimile noastre cele creştineşti câţi lotri şi hoţi, ortaci, tovarăşi ai lotrilor acum în aşa scurtă vreme s-au izăflat, s-au destrucat, s-or prins, pre care încă de la Biserica Albă la Temişoara i-au dus; câţi sânt într-alte locuri precum în… Caransebeş, în Lugoj…”[116].
Un document (memoriul din 1804, atribuit lui Aron Budai) face lumină: „ne-am informat despre toate greutăţile, asuprelile, trăsurile şi urmarea cea fără cale, care lăcuitorilor celor din fundul cămării noastre a Banatului până acum de către şpanii, rect amţii, preţeptorii şi solgăbiraele locuitorilor li s-ar fi urmat… unii dintră aceia lăcuitori din lipsă şi sărăcie, alţii din mănie pentru pedepsele nedrepte şi pentru asupreli căzând la gânduri slabe şi deznădăjduire şi aşa să slobod la furtişaguri şi tâlhării… șpanii, rectamţii şi solgăbiraele, unii care au venit cu coatele ieşite prin laibere şi săraci, acum s-au umplut de bogăţie, au făcut hărghelii de cai din răpiri… (cadouri)… cu sila le adună cnezii pe nimic de la paori… robote prisositoare an de an mână pe paori cât vreau domnii şi an în an sânt siliţi săracii a face robota la îndoită şi întriită”[117].
În acest context, de-a lungul veacurilor îi găsim pe lugojeni gata să protesteze atunci când le sunt încălcate drepturile şi când împotriva lor sunt comise abuzuri (în 1551, protestează când banul Petru Petrovici le încalcă drepturile[118], în 1602 s-au ridicat împotriva punerii în stăpânire a lui Andrei Barcsay de Bârca Mare[119], în 1717 cer schimbarea episcopului rămas de la turci, Moise, în 1750 cer schimbarea cneazului Janas Roşu iar în 1752 a cneazului Martin Olaru, pentru că au delapidat unele sume de bani[120]).
Pe lângă abuzuri fărădelegile continuă să existe şi la fel şi pedepsele. Cauzele minore erau de competenţa judecăţii cneazului sătesc. În cauzele penale, prima instanţă era oficiul districtual care era şi instanţă de apel pentru cauzele minore săteşti. Cauzele penale grave au fost judecate de auditoriul Ţării Banatului de la Timişoara şi erau supuse curţii vieneze[121]. Dar în anumite cazuri, când era tulburată ordinea, se acţiona în forţă: „urîta faptă a rumânilor, seimeni turceşti de la Lugoj păn la Slatină… ce-au ajutat turcilor… careă aşa s-au răsplătit: în novemvrie 1738, joi, în Caransebeş zi de târg… pre poruncă, reghimentele de răitari, husari din Lugoj de noapte plecând, două staţii călcând, pre ameazi, Caransebeşu cu târgu său de toate părţile făr de veste lovind, oameni, femei, copii, feăte, preoţi, negustori în beserica rumânească şi nemţească, ce la franţiţişcani scăpasă, cu ei înpreună ascuţitului sabiei şi a puştelor jărtvă s-au dat”[122] şi „joi, târg de săptămână… mare mulţime… cei beăţi… lăsînd tîrgu… di la poartă sparg fereatrile… pre uşa sălii mari, unii preste alţii înlontru să vîra şi să berbecea, înbulzindu-să… oberlaitnant Branco cu vreo 60 de husari au sosit… puşculuind ei prin curte, de la o poartă păn la alta gonind şi fugărindu-i… cu săbiile lovea, cu cai călcîndui… 11 înşi ar fi morţi…”[123] (1777).
Binenţeles că justiţia poate face şi greşeli. „Jupanul Mehadii căpătă poruncă pre un popă unit… Dumitru, în district să-l caute. Întrebând pre nameăstnicul de iaste vreun Dumitru undeva, ardelean el au zis că nu e alt ardelean decît tată-meu. Lui e numele Athanasie Stoica, dar de-şi va fi schimbat numele, poate fi. Şi îndată doă catane cu puştile la noi, pre tată-meu făr de veăste, de dimineaţă de la beseărică chiemînd, îi spuseră, îndată cu ei în Timişoara meărge, că-i unit. Ce plâns, ce vaete, mumă-mea cu noi, prunci mărunţi; şi el ca noi… i-au zis judecătorii: ”Iartă, jupîn părinte, jupanul Mehadii n-au ştiut ceti… iată 38 florinţi chieltuiala”[124].
Infracţiunile uşoare sunt pedepsite uşor: ”doar ţiganul care le servise drept călăuză a căzut pe mâna urmăritorilor… tratat cu 80 de lovituri de baston ad posteriora…” şi la fel păţeşte şi „vizitiul al dracului”, de care ne-a povestit J.K. Steube „l-a trimis pe român la statul-major… unde a primit 80 de lovituri de baston ad posteriora”[125]. Nici infracţiunile care se produc în „circumstanţe atenuante” nu sunt pedepsite grav, mai ales dacă o comunitate cere iertarea pentru cel care a greşit chiar împăratului: „un om la băutură, la cazan, fiid cu o sapă în mînă, lovind pre celălalt, l-au omorît… om bun, aicea-i închis… ne rugăm să-l ierte”[126], căci „la beţie… fiecare vrea să fie mai spiritual decât celălalt… ceea ce rezultă atunci este o păruială în toată legea, încheiată în cel mai trist sfârşit, fie cu un cuţit în pântece, fie cu o lovitură mortală dată în cap”[127]. Iar lotrii care se căiesc şi renunţă la hoţii sunt iertaţi, chiar dacă sunt ucigaşi, cu o condiţie: „pentru lotrii… de la înpărăţie milostiv pardon au venit, ca în oaste la Praiz să meargă” (sau povestea concentrată, însemnată de Nicolae Stoica pe o carte de la Mehadia: ”1778… iarna veniră hoţi 16 la Bozovici, în beserică: papila şi episcopul îi pardonă, apoi ei fugiră; numai 8 veniră; cu ei Petru mergea şi să dusă la oaste”)[128].
Cu toate acestea „închisorile Timişoarei sunt pline de această adunătură de hoţi”[129], iar la Lugoj „la capătul oraşului, pe drumul ce duce spre Transilvania, în mâna dreaptă, sunt ridicate opt furci de spânzurătoare”[130]. Pedepsele mai grele sunt: „sunt sfâşierea cu cleştii înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi spânzurarea… (iar) furtul unui cal, al unei vite cornute sau al orcărui lucru care ar valora mai mult de 25 de florini atrage după sine pedeapsa cu moartea… pentru furturi mai mărunte se dă o pedeapsă de cel puţin trei ani de muncă silnică la cetatea Timişoarei”[131] şi „10 lotrii… cu răitarii din sate s-au ridicat, vii, nevătămaţi i-au prins, la Mehadia legaţi i-au adus… domnii de administraţia Timişorii viid i-au judecat… fraiman tăiaţi, spânzuraţi, ce şi tormente, chinuri, ţîţă arse, trasă, mîni de vi tăiate, cu roata zdrobiţi, obraze cu pecete arse, chinuri erau, capul tescuit, supt unghii tăpuşă bătea, le zmulgea, cu peatră de moară îi lungea, pieptul le turtea, picătură rea de sus în creştetu capului pica, dar de vii arşi sau de vii înţăpaţi, cureăle făşii din umeri pre spate în jos trasă, locul lor cu var nestâmpărat pre, apoi dus şi tăiat… lotri, în ceasul morţii cer ertăciune de păcatele sale, pre toţi cei ce caută la el strigă şi învaţă să nu fie hoţi… apoi gealatul îi scurtă vorba şi îi ia viaţa… 4 lotri, oameni în vîrstă, prin gleat cu roata zdrobiră, iar recruţilor amîndoo mâinile tăindu-le, cu var nestâmpărat legându-le, arzâdu-le carnea pîngă os… ce ţipete!… iar celor zdrobiţi capetele şi trupurile în patru părţi le făcură şi de-acolo, de la hotar, păn cătră Mehadia, pingă drum, roate cu ţape era pusă; în ţeapă un cap, pre roată un cerc şi o mînă tăiată, pironită”[132].
Condiţiile din închisori sunt groaznice. Ştim că la Lugoj, în timpul războaielor napoleoniene, de aprovizionarea prinzonierilor francezi trebuia să se ocupe autorităţile locale. Totuşi condiţile precare din lagăre au provocat epidemii şi o rată mare a mortalităţii, astfel că la spitalul militar din Lugoj din 173 de bolnavi au murit 48. Acestă situaţie genera nemulţumiri (evadările se ţin lanţ, chiar dacă nu totdeauna cu succes; în 1800, la Lugoj, doi prizonieri, care lucrau într-o grădină l-au ucis pe gardian sub ochii soţiei acestuia şi au fugit, captivii nemaifiind prinşi. În 1802, doi deţinuţi dau foc grajdului comitatului unde erau la muncă. Incendiul se extinde repede la clădirile apropiere; câteva zile mai târziu este ucis un gardian şi mai mulţi puşcăriaşi evadează, fiind însă capturaţi[133]) şi chiar revolte, ca cea din 1804, când prizonierii francezi împreună cu o parte din deţinuţi închişi în închisoarea din Lugoj, au dat foc clădirii[134] (căci după trecerea Banatului în administrarea Ungariei ”puşcăriaşii… au fost repartizaţi în aşa fel, încât fiecare din cele trei comitate… este obligat să-şi păzească singur clienţii de acest fel care îi revin, aşa că la Timişoara nu se mai aude atâta zornăit de lanţuri”[135]).
Și nu trebuie să te păzeşti numai de lotri ci şi de excroci și negustori necinstiţi. Iată ce povesteşte J.K.Steube: ”fiind apoi în imposibilitatea de a a onora propria cambie cît şi pe cea a domnului del Pondio, domnul conte Bogatovich a socotit de cuvinţă să se facă nevăzut… (s-a dus) la Cancelaria Camerală pentru a-şi schimba paşaportul valabil doar pe o distanţă de câteva mile în jurul Timişoarei cu unul pe o distanţă mai mare… am dat de îndată ştire judelui orăşenesc de la Podino, care a pornit în urmărirea fugarului…”[136]; Steube însuși este păcălit: „am vândut inventarul ospătăriei unei persoane, în mod sigur mai iscusită decât mine (care şi-a făcut, de altfel debutul) în a-i înşela pe alţii”[137]. La fel păţeşte, în tinereţe, Nicolae Stoica de Haţeg: „porucindu-mi iar părul a-m înpliti şi ţolile nemţeşti a înbrăca… întrebându-mă de ţoale, spuşi că am luat şi sabăului Toşcan am dat. -Cu cît mîna? -5 florinţi. -Du-te fuga, ceăre-le să văd! Adunînd vălul legat, încă netăiat, el îl dezlegă; aţa, mătasă, ibreşimu, vînătă, albă… în deseară, alt săbăi chiemînd, îl întrebă de-mi face ţoalele cu 3 florinţi. Şi zicînd că face… îmi zisă: ”Vedeţi cum înşală ?””[138]
Amintim şi de faptul că mitropolitul de la Carlowitz (sub jurisdicţia căruia se află toţi credincioşii ortodocşi din Banat, după 1718) obţine şi o serie de privilegii de la împăratul Leopold I; printre acestea și dreptul ca arestarea unui preot să se poată face numai cu aprobarea personală a împăratului; preoţii puteaut fi judecaţi doar de mitropolit şi episcopi potrivit dreptului canonic[139]. De aceea circularele episcopale îndrumă ”amărâţii preoţi” de a fi pildă bună, de a se feri de „spurcatul câştig” şi de tovărăşia cu lotrii[140]. Iar când aceştia greşesc „la Logoj episcopul Şacabent adunînd protopresviiterii cu mulţi preoţi în biserică, aduseră pre arestatul preot Ioan Marta, spre moarte de sabie judecat… fu de episcopul tuns, din oltariu înpins…”[141]
Chiar la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Lugojul are un pronunţat caracter agrar. Dacă „centrul” localităţi arată ca un oraş, „suburbiile” nu sunt decât un sat. O statistică din 1782, ne dezvăluie că aici trăiau 1247 familii (1060 case, 5683 persoane) din care 5 preoţi, 10 negustori, 8 proprietari de ateliere, 25 jeleri, 16 tâmplari şi dogari, 6 dulgeri, 18 olari, 3 rotari, 2 fierari, 2 argintari, 8 zidari, 2 bărbieri, 10 cojocari, 52 de cizmari-papucari, 13 croitori, 1 pălărier, 1 morar, 5 brutari, 1 tunar, 20 grădinari străini, 111 proprietari de vii, 70 de proprietari de 1/2 sesie, 130 de proprietari de 1/4 sesie, 645 de proprietari de 1/8 sesie. Francesco Griselini ne explică această situaţie: ”…contele Clary… spre sfârşitul anului 1768 a fost numit preşedinte al Administraţiei cezaro-regeşti a Ţării Banatului… prima sa grijă… (a fost) repartizarea pământului după numărul de familii, de orice neam ar fi fost, care se ocupau cu agricultura… pentru fiecare familie se calculară 32 de iugăre… nici locuitorii de orice stare de la oraşe nu fură excluşi, dacă ar fi vrut să stăpânească gospodării ţărăneşti şi pământ arabil…”[142]
Următoarea cerere din 3 octombrie 1783, a Congregaţiei Comitasense către Consiliului Locumenţial, ne face să înțelegem mai bine starea de fapt (chiar și în ce privește Lugojul – unde e de presupus că doar centrul arăta ca al unui oraş): „deoarece afară de oraşele Lugoj şi Caransebeş în tot judeţul casele locuitorilor sunt răsfirate şi fără ordine şi lege, aşezate până chiar departe de 3000 de paşi una de alta, iar partea cea mai mare a islazurilor se extinde în teritoriul gol ce este între case, aşa că înainte de s-ar cosi iarba, ba chiar înainte de ar putea să crească este călcată de trăsuri, devenind astfel nefolosibilă…. fiind considerate la ordinul dat pentru extirparea lotrilor, siguranţa publică doreşte negreşit ca satele să fie regulate, pentru că cel ce voieşte să săvârşească o crimă, acela se teme de supravegherea vecinilor. În forma şi modul în cum sunt azi aşezate casele nici nu se poate închipui o supraveghere, din contră, când hoţii voiesc să jefuiască vreo casă, aceasta o pot executa cu uşurinţă şi fără multă grijă, pentru că nu este nici un vecin prin apropriere, pe care cel atacat l-ar putea chema în ajutor; şi nici păzitorii nu se pot pune, căci ar trebui puşi mai mulţi la fiecare casă”[143].
Cimitirele, în acest sens, ne oferă informaţii preţioase despre extinderea şi limitele oraşului. Limita dintre civilizaţie şi necivilizaţie, dintre lume şi lumea cealaltă se afla, în spaţiul românesc, în evul mediu, în mijlocul satului/oraşului. Morţii nu erau marginalizaţi ci parte centrală din viaţa comunităţii (și în centrul comunității). “Modernizarea” schimbă perspectiva şi morţii vor sfîrşi prin a fi trimişi undeva la hotarul dinspre sălbaticie. La Lugoj documentele vechi amintesc ”Progadia Bisericii” aflată în ”ocolul” Bisericii Sfântul Nicolae[144], dar probabil locul împrejurul bisericii era ”foarte strâmt şi plin de mormânturi şi cruci“[145]. De aceea, odată cu aprobarea construirii bisericii Adormirea Maicii Domnului, autorităţile pun condiţia ”să nu se mai îngroape morţii în curtea bisericii, pentru asta să se găsească un loc în afara oraşului”. Acesta este începutul cimitirului din strada Făgetului sau ”progadia cea din Câmp”[146] (arătându-ne limita oraşului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ). De altfel în 1788, în întreaga Transilvanie s-a dispus, ”ca ţintirimurile afară de sate sau oraşe să se puie, şi nici un om, măcar cine ar fi, în cripte sau împrejurul bisericii să nu se îngroape”[147], căci specifică acestei epoci de modernizare este şi o reamenajare a teritoriului oraşului. Însă, modernizarea pare să întâmpine piedici, căci în 1789 episcopul Iosif Ioanovici Şacabent, într-o circulară din 4 aprilie 1789 cere respectarea acestei hotărâri şi ”de acum înainte nu mai e voie a se îngropa morţii în ocolul bisericii, ci numai în cimitirul din afara oraşului”[148]. În Lugojul german în jurul anului 1750 se înfiinţează un cimitir ortodox, probabil datorită mutării aici a unor familii româneşti. Limită a extinderii oraşului, în partea germană, la sfârșitul secolului XVIII, este actuala stradă Pavel Chinezul, unde se afla acest cimitir[149]. Tot acum (1780) autorităţile oferă comunităţii evreieşti un loc de cimitir lângă cimitirul catolic, actualul Parc George Enescu din Lugoj[150].
În aceste limite, Lugojul este un loc în care se îmbină clădirile mari, oficiale, hanurile frumoase, locuinţele elitelor (româneşti sau germane) cu locuinţele celor mai puţin avuţi. Am văzut că Nicolae Stoica de Haţeg descrie din Lugoj, ca fiind puncte importante de reper pentru el: „piaţi la greci (unde) casă sus cu chirie luasă (unde, probabil, ca şi) „în dosul birtului cameralicesc (erau zidite) jos, sus, cîteva sobe, cuhnă, preumblători, păn la acoperiş” (şi) eşitoare… (dar şi) bolte, dugăni”[151]; Lehmann ne vorbeşte şi el cam despre aceleaşi punctele de reper: „multe case frumoase… în piaţă sunt prăvălii cu negustori greci… pod… (în) partea germană se află o cafenea cu biliard, precum şi o vilă de vară care este proprietatea doamnei contese comandantului Soro… partea germană este bine zidită, are ospătării bune, în care sălăşluiesc călătorii, deşi sunt cam departe de drum”[152].
Dar cum arată partea română? D’Hauterive (1785), vorbind despre români aminește: “Rudele, în două zile și două nopți, clădesc casa proaspeților căsătoriți…”[153] Nu e de mirare că „toate casele din satele româneşti sunt construite numai din pământ, paie şi trestie… împletesc pereţii casei din crengi de salcie şi nuiele subţiri, acoperindu-i apoi cu lut, ceea ce le conferă o tărie egală zidurilor construite din cărămidă… Bucătăria este izolată de camera în care dorm laolaltă, mănâncă şi beau bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii mai mici şi mai mari. Printr-o deschizătură făcută în perete cuptorul din bucătărie stă în legătură cu soba care încălzeşte camera în timpul iernii”[154]( ne spune F. Griselini).„Tocul uşilor e făcut din salcie ori dintr-alt lemn, iar încuietorile sunt nişte nişte zăvoare de lemn, care se deschid de multe ori numai printr-un artificiu. De sticlar nici nu e nevoie, geamurile fiind din hârtie, de obicei doi ocheţi prin care pătrunde lumina. Casa constă dintr-o cămăruţă şi o bucătărioară. În cămăruţă atârnă deobicei o gravură înfăţişând un sfânt… Aici se află de asemenea unul sau două paturi de lemn negeluit, o masă, la rândul ei nedată la rindea, un dulap, uneori câteva scaune cioplite cu propria mână şi câteva pături. Soba este clădită din lut. Nici în bucătărie nu se află ceva deosebit… Un ceaun în care se fierb toate bucatele atârnă de un lanţ, deasupra focului. Numai în cazuri cu totul izolate şi arareori, se găsesc cuptoare pentru fiertul mâncării. Pe lângă ceaunul amintit se află altul, folosit pentru aducerea apei. Unul sau două blide şi mai multe farfurii de lemn împodobesc masa. Lingurile sunt tot din lemn, dar cuţitele şi furculiţele – pe care românul le poartă întotdeauna cu sine într-un săculeţ, oriunde s-ar afla – sunt lucrătură turcească. Românii mai au şi o ladă pentru păstrarea grânelor; aceasta e aşezată pe două tălpici de lemn ori pe patru stâlpi. Aici se păstrează şi porumbul”[155] (adaugă J.J. Erhler) şi (completaeză J.K. Steube) „fereastra, care pe timpul iernii este acoperită cu o băşică de bou sau cu o foaie de hârtie, în vreme ce vara rămâne deschisă… numai arareori românii au nevoie de cîteva balamale pentru uşă… pe care le confecţionează de obicei ţiganii…. Plita pentru fiert comunică printr-o deschizătură cu soba, care încălzeşte camera în timpul iernii. Şura pentru păstratul porumbului este un spaţiu format dintr-o împletitură de nuiele înaltă de 4-5 picioare şi acoperită tot cu fân sau paie. În afară de grajdul pentru vite, românii mai au o încăpere acoperită, în care se află războiul de ţesut şi butoiul cu răchie. Totul este împrejmuit cu un gard viu, foarte des”[156].
Ca inventar domestic găsim „aceste coşare, grajdurile împreună cu celelalte clădiri ale gospodăriei, locul pentru războiul de ţesut, cazanul de făcut răchie şi altele sunt împrejmuite cu garduri de spini, care cuprind în acelaşi timp curtea şi o grădină mică, unde sunt stupii”[157] (F. Griselini). De asemenea, e de reținut, că „românii îşi fac o adevărată preocupare din săparea de fântâni la marginea drumurilor”[158]. Dar „se găsesc puţine case româneşti în care să domnească cât de cât ordinea şi curăţenia. Doar un călător care nu prea simte scârbă şi e pregătit de toate eventualităţile se poate aşeza la masa lor. Într-adevăr, o faţă de masă murdară, un blid din care mănâncă toţi deodată şi un vas comun pentru băut, nu sunt prea îmbietoare”[159]. Ar mai fi de amintit „leagănul folosit de românce (care) la început se compune dintr-o bucată de pânză groasă prinsă de un fel de cadru. Sforile pornind de la cele patru capete se unesc deasupra, iar leagănul e atârnat astfel de un cui mare, bătut în tavanul camerei de dormit… peste zi copilul este culcat pe o pernă cu pene într-o albie de lemn de tei, care se mai întrebuinţează la frământatul aluatului de pâine şi la spălatul rufelor murdare”[160] şi „…şi oala în care au fiert carnea o ţin atâta vreme pe parii de la gard, până când a trecut postul… că(ci) nu găseşti vreo grădină românească fără o stupină cu opt până la zece stupi”[161].
Să încercăm şi câteva nuanţe. Probabil, în linii mari, la începutul secolului al XVIII-lea aşa arată casele românilor, inclusiv ale celor din Lugoj. Însă pe măsură ce apare o nouă elită de meşteri, negustori, preoţi, funcţionari, acest aspect se schimbă. Nicolae Stoica de Haţeg, preot, deşi sărac: ”după culeasu bucatelor altora, că eu pământ n-aveam, ce numai cu preoţia şi şcoala ţineam, casă a-mi face cu nişte oameni… tocmi: 3 sobe, cămară, cuhlă, în lemn arădica, a o îngrădi, a o podi şi a o şendrili, cu cuele meăle în 18 florinţi, iar lipitura, uşi, ferestri, a meăle a fi”[162]. Cam la fel arată şi casa tatălui său (preot și el): ”chiemînd pre tată-meu, cu săcurea pari, pociumpi mulţi au făcut şi pră planul lor pari, pociumpi au bătut, casă de scânduri a face, cu pod, acoperită cu şendrilă… cuhnă cu cămară, cămară de vasă, grajdi, grădină, tot plaţu unde e tracteru, fervalteru, le-a cuprins… (făcute din) lemne, şendrilă, scînduri…”[163]. Casele au podrum, soba mare, tindele, târnaţii, pe care, „(sobe), des măturai”[164].
Ca şi inventar domestic este amintit, în scrierile autorilor români, „în soba mare,… paturi, icoane, cărţi… tăblile fereştilor…”[165] şi (tot ce „uniţi… ce are tată-meu fişcuş a-i lua şi a vinde…) mumă-mea, cu cămeşile la fîntînă, spăla… mulţime… aflând boii, caru, înaintea uşii i-au înjugat, tot din casă au luat, l-au încărcat; cositer, aramă, ţoale, ferotine,… păn şi pre soru-mea mitutică, Virsavia, din troaca ei, înfăşată, jos au aruncat-o, troaca au luat-o… pre mumă-miu, cîntîndu-se şi păru zmulgîndu-şi cu păreţii goi au lăsat-o”[166]. Avem, deasemenea, animale (care lipsesc în timp de război): „ vite,… cîine,… mîţe,… porc,… vacă,… viţel,… cocoşii cîntînd,… bou, cal,… gîşte, raţe, curci,… găini”[167].
Casele coloniştilor germani arată cam la fel: „…locuinţă sănătoasă şi confortabilă (sic!)… pereţii caselor constau din împletituri căptuşite cu lut vâscos, putând fi comparaţi cu cea mai rezistentă zidărie. Pereţii se mai construiesc dintr-un fel de pământ amestecat cu pleavă. Aceste case sunt acoperite parte cu paie, parte cu tuleie de grâu turcesc (zea mays, numit în numele ţării cucuruz). Casa se compune dintr-un dormitor şi o bucătărie; unele case au chiar trei încăperi. Fiecare casă are propria ei grădină, precum şi un şopron pentru unelte agricole şi grajdiurile necesare pentru vite”[168].
Dar care este explicaţia acestei precarităţi? În această lume agrară totul depinde de vreme. Un an bun este urmat de un an rău în care inundaţiile, lăcustele sau altă urgie distrug totul provocând foamete şi moarte. Şi mai este şi războiul. În această zonă de margine, între 1716 şi 1791 (75 de ani) au fost trei războaie, 1716-1718, 1736-1739, 1788-1791 (11 ani) în care totul a fost pustiit, casele incendiate, bunurile pierdute şi jefuite, terenurile nu au mai foest însămânţate. Modernizarea nu s-a făcut lin, ci cu suişuri şi coborâşuri. Să dăm câteva exemple. În timpul războiului din 1736-1739 „turcii garnizonul înpărătesc îl petrecură prin Mehadia, Sebeş, Logoş, Belinţi. Carii cu această petrecanie departe ajunseră; case ce afla, ardea, oameni robi prindea, seimeni (voliteări) români verbuia. Doi ani pre-aicea făr de bucate, foamete, apoi şi moartea ciumei se ivi”[169], după cum consemnează în Cronica sa Nicolae Stoica de Haţeg; evenimentele din timpul războiului sunt amintite la fel şi într-o circulară a episcopului de Vârşeţ din 1799: ”aduceţi-vă aminte de răzmeliţa cea turcească de curând trecută cum ţara noastră şi sate şi oraşe şi bisărici şi norodul s-au pierdut şi în robie duşi fiind or pătimit…”[170]
Datorită acestei pustiri „satele (sunt) făr de vite… nu e cîine, nu e mîţe, nu e porc, nu e vacă, nici viţel…în loc de-auzi cocoşii cîntînd…. şi bou, cal nu să vădea.. .nu numai că gîşte, raţe, curci, ce nici găini nu era… oaă de găină n-au mai văzut”[171]. Iar dacă nu vin turcii vine: ”armea, artileria împărătească cătră Lugoj plecă… naimtea Logojului mare lager să făcu, unde înpăratul însuşi cvartir în moara graf Sora luo”[172] şi refugiaţii, „oamenii de la Sebeşi fugiţi, ce era aici (la Lugoj), (iar fuga de turci!)”[173]. Nicolae Stoica povestește din propria experiență: „Craina, Petnicu, Globurău, Timişu cătră Logoj să dusără”[174] şi „eu cerînd de la Nujan slobozenie, în 6 zile preoteasa şi pre oberşteru păn în Lugoj petrecui… Aici veni frate-meu Costa cu cal bun, căruia 41 de crontaleri îi dădei, pre carii în Logoj preoteăsii meăle, Natalii, să-i dea”[175]. Refugiaţii fug într-un loc, producând panică şi apoi fug mai departe: „în Logoj în cvartire venirăm, unde aflarăm oameni în piaţi spînzuraţi şi mulţi aşa trecători prinşi. Lugojul fugit, casele deşarte”[176]. E timpul pentru o reordonare a averilor, spre nenorocirea celor fugiţi din calea războiului: „Papila case, vase, ce lăsasă, cu toba bagatel le vându. Tată-meu vro zeăce case cumpără, făcu grădină. Şi alţii rămaşi cumpărară… Carii aicea bucatele, pîinea, fînu, zobu scumpisă… Muscalii pre turci bătîndu-i, Ţara Rumânească închisă, Ţara Turcească foarte lipsită… câte cară cu unt, său, în foi de boi şi de bivoli şi muţion pentru turci, în jos, negustorie trecea”[177]. Deasemenea, în aceste vremi, s-a întâmplat ca locuința „părinţilor preoteăseii meăle din Sebeşi, cum că Ion Baeşu, negustoriu, fiind casa de turci arsă, zidurile tari, bune, au acoperit-o. Carii zisără că ea… în Sebeş la căpitanul Rodiţchi să se arate, căruia… pentru raport să ţină. Ea s-au dus, raportu tot au spus, că casa e aii… şi Băeaşu acoperişu au să-l vîndă au şi-l ia. Însă negustoriu nici una, nici alta nu vrea”[178].
În aceste vremuri nimeni nu îţi este prieten, toţi îţi sunt inamici (și puşi pe jaf): „Şpionul chir Lionda cu oastea fiind de-aicea la Lugoj dus, în piaţi la greci casă sus cu chirie luasă, şedea. În 23 septembrie s.v. sau nov în 2 octo, vrie, viind multe cară cu bireşi unguri, rumâni din Ţara Ungurească, cu proviat şi furage şi descărcînd-o, prin Lugoj îndărăt goi întorcînd, în piaţi întră sine strîgînd că turcii au ajuns;… negustorii bolte, dugăni şi dăschise lăsînd, mueri, copii încărca, ca să fugă. Bieraşii lăsînd carele a sta, prin bolte, dugheăne întrînd, lua şi fugea. Alţii şi casă, porţi spărgînd, cu sila luund, cu carălă scăpa. Spionul Lionda, dintr-o fereastră de sus un pistol şi altul foc dînd, au strigat ungureşte: ”Tolvai, lotrii, larma!” Unul de jos cu puşca prin gură creăştetu i-au spart. Alergînd sus, ce-au aflat i-au luat. Aşa Lionda au împăcat… la Lugoj larmă fiind”[179].
Dar dacă nu este război, atunci alte năpaste se abat asupra locuitorilor din Banat: „1782 – lăcustele au mâncat cucuruzul şi iarba; 782,783,784 – au fost omide flocoase care n-am văzut: au mâncat frunza pădurii şi pomii totu”[180], scrie Nicolae Stoica pe o carte, la Mehadia. J.K. Steube ne vorbeşte și el despre: ”ultimul val de lăcuste (care) a venit în toamna anului 1781… aceste insecte nu părăsesc un loc până ce n-au prăpădit tot ceea ce se găseşte acolo, lucrurile s-au petrecut tocmai şi în Banat”[181], asta deşi J.J. Erhler ne spune că: „s-au făcut mari eforturi pentru stârpirea animalelor şi a păsărilor răpitoare, mai ales a lupilor, cocorilor, stăncuţelor şi a coţofenelor, dar lupii sunt încă numeroşi, iar numărul coţofenelor a întrecut orice măsură… astfel că unele ogoare nou însămânţate sunt pustiite cu desăvârşire… cea ce dăunează însă cel mai mult este musca columbacă… seceră viaţa multor vite”[182]. Urmează bolile obişnuite: „friguri… râie, pecingie, slăbire (marasmus), tifos exantematic, malarie, diaree şi dizenterie, durere de stomac, colici, junghiuri, turbarea, nebunia, variola…”[183] sau epidemiile, ca cea de holeră: „când a fost foametea în Banat, anul 1794,… când a fost iarnă rea… când au fost colera în Banat de au murit oamenii de foale”[184] (după cum notează Magdu Magdici din Ecica) sau ciumă (ca cea din 1738 sau cea din 1762)[185].
Mai sunt şi dezastrele naturale: ca inundația în care „s-au înecat 80 de case de la Lugoj, au fost Văletul anului 1836” (însemnare pe un Ohtoic de Râmnic din Petnic făcută de Damaschinianu Lehrer[186] – deși povestea e din secolul XIX ne ajută să înțelegem calamitățile trecutului) sau cea din 1799 când Lugojul a fost inundat de apele Timişului, încât „au găsit peşti prin pimniţi, câte de 12 oche”[187]. Avem şi ierni teribile: ”1795… apoi iarna au nins aşa cât au nămeţit casele, de cu totu le-au acoperit, cât oamenii pe coş au eşitu, alţii au săpatu pe suptu case de au eşitu din căşi… vacile pre nămeţi mâncau vârful pomilor… iarnă rea de martie… care au avut hrană au trăit bine” (Nicolae Stoica de Haţeg pe un Apostol de Râmnic), dar şi veri secetoase care aduc foametea: ”1794 adică toată vara au fost secetă aşa de mare, cât unde au fost râurile mici, precum apele satelor, au secat;…numai cât se vedea, unde şi unde să cură… și s-au făcut foamete mare în Banat şi Ţara Ungurească… scumpetea cea mai mare a fost pe la Temeşvara şi în Vârşeţ, căci nici bucate, nici fân nu s-au făcut, că ei cumpărau cu 9 cr. oca de cucuruz şi grâu au fost mai scump… vitele de la pustă şi porcii le-au dus în pădure: cine le-au primit în ernat, în parte adecă, numai jumătate din cele scoase să le dea omului în primăvară” (Nicolae Stoica de Haţeg) şi, deasemenea, ”în anul 1794 s-au început semn de foamete până în anul 1795 foametea a fost mare… mâncarea oamenilor a fost mai mult de urzici, de hribi, pogace de urzici… grâul şi cucuruzul preţul i-au fost: cel dintâi, la 11 fl. şi cu 12 fl., iar cucuruzul cu 9, orzul cu 6 fl. (iar eu am scris asta Nicolae Popovici, paroh)”[188].
Dar care sunt centrele acestei lumi? Care sunt centrele acestui oraşului în secolul al XVIII-lea? În 27 aprilie 1796 împăratul Francisc al II-lea acordă un nou privilegiu oraşului Lugoj pentru ţinerea de târguri în patru rânduri şi pentru a lua vamă de pod[189]. Trebuie să considerăm că târgul (şi locul de piaţă) e un centru, un loc de întâlnire, unde se schimbă mărfuri dar şi informaţii şi valori spirituale. Iată ce ne spune J.K.Steube despre acest loc special: „Acasă româncele umblă mai adesea desculţe. Numai când se duc la oraş sau la biserică, ele au cizme scurte din Marochin galben sau roşu, pe care le descalţă însă imediat ce drumul devine murdar… Deoarece îmbrăcămintea nu are nici un buzunar pentru a păstra ceva, româncele îşi pun în sân tot ceea ce au şi ce cumpără. Astfel, primăvara, când se duc la piaţă cîţiva porumbei tineri sau găinuşe, acestea au norocul să fie adăpostite la sân până îşi găsesc vreun cumpărător”[190]. Aici, printre tot felul de vânzători şi mărfuri, îi găsim și pe „ţigani (care) confecţionează în bordeiele lor inele, cercei, cîrlige, lănţişoare şi alte obiecte… (și) le vând pe bani gata ori le schimbă la iarmaroace pentru alte obiecte necesare”[191].
Deasemenea, „tîrgu mare, fiind, doi slujitori, scriitori, cu carte mare în tîrg; unu o cetea, altul cu o boată, tîrîind-o, lângă el sta… zicea: ”spune aşa cumu-i aici scris!… cine vrea să fi unit, să fie şi cine nu vrea, să nu fie, că silă nu e; aşa e porunca, toţi să ştie”[192], ne povesteşte Nicolae Stoica de Haţeg, despre calea de transmitere a veştilor. Și tot el: „îmi deăte doă coli… cu călămariu, peăne gata… care întîmplare în vreo 5 zile în tot Banatul au sunat… lîngă numele lui pecetu pus, poruncindu-mi în tot protopopiatul, din sat în sat să umblu, să adun să cetesc şi din gură să spun că beţia oamenilor din tîrg i-au tulburat”[193].
Despre aceste centre, dar și despre evenimentele importante ale acestei lumi, depune mărturie şi Francesco Griselini: „cu această cămaşă româncele se mândresc la sărbătorile lor principale, la hore, iarmaroace şi la slujbele bisericeşti”[194]. În privinţa obiceiurilor românilor mai aflăm că: „în toate duminicile şi în zile de sărbătoare cei maturi se distrează dansând, de obicei în cerc”[195] – hora, şi că în „districtele Lugoj, Caransebeş şi Mehadia (se) inaugurează secerişul şi culesul viilor, (cu) serbări care sunt foarte asemănătoare obiceiurilor existente la romani cu ocazia cerealiilor şi a bacchanaliilor”[196]. Tot la Lugoj tinerii de la sate se întâlneau, în Marţea Tunului (a 2 zi din Postul Paştilor), în vederea cunoaşterii reciproce, ceva similar cu târgul de fete de pe muntele Găina[197].
”La târguri, la slujbele bisericeşti şi cu alte ocazii… unele romînce… poartă cămăşi împodobite cu cusături din fir de lână, din fir de mătase şi din aur…, pentru a strălucii la „balurile lor”… împrumută adesea salbele de bani şi şiraguri de perle…”[198]. „Dansul se ţine în curtea bisericii, dar cel mai adesea în locurile virane din sate… un ţigan cu un cimpoi sau cu ceva ce seamănă a vioară şi începe să cânte cum se pricepe mai bine”[199], căci aceşti ţigani „deprind unul de la altul să cânte la diferite instrumente de suflat sau cu coarde… înzestraţi cu acestea şi îmbrăcaţi cu în haine nemţeşti sau ungureşti, ţiganii se duc la Timişoara şi în celelalte localităţi mai populate din Banat, unde îşi câştigă pâinea cântând în cârciumi şi în alte părţi”[200].
Există însă şi şi balurile elitelor: „Am fost deja în stare să dansez la un bal dat de de colonelul von Hübel. Unora le poate părea ciudat faptul că, ţinând seama de etichetă, un simplu furier avea îngăduinţa să danseze la balul unui ofiţer de stat-major… în(să) Banatul Timişoarei lucrurile nu sunt ţinute chiar aşa de strict în ce priveşte eticheta, deoarece un ofiţer este adeseori singur-singurel într-un district de patru sau chiar mai multe mile”[201].
Pe lângă „baluri”, există şi alte momente de relaxare, diferite în funcţie de statut, perioadă sau situaţie. Ne povestește Nicolae Stoica de Haţeg: ”Paştile cu oaă roşii mîncară… și la Crăciun am cîntat; patru porci am tăiat… cina din urmă la Maleniţa fu, unde după cină, petrecea cu vorbe… Să te speli, să te grijăşti, că vei fi la prînzi!… un ospăţi ne-au dat… la 12 ceasuri, noi 15 înşi, oameni, femei, vorbeam, ne glumeam… feciorul lui, obîrlaitant… voe bună, râs, glume ştiia şi făcea, maică-sa se veselea… să adunară, prînziră, apoi cărţi să juca… ei cu ofiţirii în cărţi jucîndu-să îşi petrecea… într-o zi mă înşelară de şezui şi eu în joc cu ei, preste 300 florinţi le dădei… seara, cînd vin năimitorii de la lucru… dând…cină oamenilor ce scuturasă prune… răzîmat afară, pe un vas, cu oamenii cinînd vorbea,… fiind în cămăşi… într-o zi, cătră seară, eşind domnii pingă Murăş în sus la preumblare, localii, cuvaru, cătana, trecând Murăşu, la grajdi să scălda… un cociaş, Zaharia, înnotă Murăşu la noi, la călugări, în piiăle… la băni în peăile goale să scălda… la Timişoara… eu scrişi Natalii meăle la Vilagoşi cu soru-mea Virsavia să vină… care, într-o zi, vrură în cetate să le arăt… le duşi… preoteasa vrea prin bolte a o duce… eu le duşi pre uliţa jidovilor cu ţoale vechi, putrăde, rupte, aninate… nu le plăcură… eu le duşi… într-un birt, „La Bou”; înăuntru vin, crapfen cerui… iale, ruşinoasă, nedădate… dimineaţa capitanu Şmit, el la fruştuc au dus-o… unde, viind după ea cantons-căpitanu Rodiţchi, la prînzi la el a meărge s-au făgăduit… turcii, după obiceău său… bînd cafea, una, alta vorbea… un laitant al nostru, Balog,… în Orşova (turcească), cu rumânii, mai mult cu turcii şi în cafenea la cafe cu turcii şedea, bea,… pre ei una alta întreba… ci iată, duminică seara… un rumîn cu calul meu, cu o păreăche de disagi de peăle plini, maiorului cafe, duhan de la Izmail aga adusă… Pe timp de război, când ororile te împing la lucruri necugetate ”eu cu reghiments-feld cplanu, soţu meu catolicesc, franţiscanu Hipolitus Craus, cu reghiments-feldcaplalanu gr.n.u., al legii noastre greceşti neunite… anume Theodor Enderici din Dalia şi cel catolicesc franţişcan, anume Vasile, horvat sau boşneag, în rezidenţia episcopului dus, călăreşte am întrat… jos, în soba canţelarii, dintîiu, chiemînd pre Sofronie, ce era cliucear aici rămas: „Sofronie, vin bun, mai bun, bătrîn, încoacea ado!” şi bînd noi o vadră bună, alta deăte… îi cîntam, îl lăudam… vermetu… pruneică de Srem… eşirăm… caii au crescut nalţi!… n-ajungeam în şa, ci jos, cînd de o parte au de alta, tot voinici, doi popi sfinţi, doi cuminţi… într-o zi , şedeam afară, naintea uşii… el cu oberlaitnantul Stanici pre picioare înnainte, cu lulile în gură mergea… lula, duhanu cu fumu…”[202] căci „românilor le place cu atât mai mult fumatul tutunului, lucru pentru care îşi întrerup somnul de mai multe ori”[203].
Tot despre relaxarea vorbește și J.K. Steube: „un bărbat tânăr… era culcat pe pat citind o carte… era Homer… în fiecare săptămână ieşeam la plimbare de mai multe ori, făcând din când în când excursii şi la ţară… domnul nu numai că m-a plătit foarte bine, ci, atunci când nu aveam nimic de făcut, mă lua cu el în excursii… fie ne duceam la Ramna, fie la Gătaia, Şarlota sau Vîrşeţ, întotdeauna ne petreceam vremea într-un mod cât se poate de plăcut… micul meu câine care nu mă părăsea niciodată… un fruntaş şi şase soldaţi, s-au depărtat pe un imaş cu iarbă aflat în dosul postului de pază.. .se culcase sub un prici pentru a avea mai multă răcoare… locotenentul Jarzabeck… într-una din seri, acest domn şedea la masă numai cu soţia sa citind Vieţile Sfinţilor… închipuiţi-vă un bărbat care… băuse nici un strop de rachiu chiar când fusese pe mare, care nu fumează şi nu suportă mirosul de tutun şi care nu bea decât apă şi cel mult un pahar cu bere”[204]. E de neînchipuit!
Dacă tot vorbim de relaxare să amintim şi câteva feluri de mâncare. Și să înţelegem că se poate face o istorie prin mâncare. Mâncarea ne arată statutul social şi etnia (una mănâncă oamenii obişnuiţi şi cu totul altceva elitele, una mănâncă românii şi cu totul altceva germanii), relaţiile culturale (adopţi mâncăruri străine, dacă intrii în contact cu o „altă lume” şi eşti gata s-o accepţi) şi contacte economice, dar şi situaţii excepţionale (în vremuri de sărăcie şi foamete mănânci orice; şi la fel şi în timp de război). Nicolae Stoica de Haţeg:” Viind acas, neveăstii zişi:…”acum tu, sapa pe umăr şi trastă cu oală, eu săcure şi săponi, să săpăm şi viţă să înplântăm, să avem o vine”… careă în doă luni am pus-o, numai eu cu ea… mînecam şi înterziiam, numai cu mălai, coleăşă şi sare au profont cumpăram… în oală: apă, urzici, melci ferbeam şi lucram… eu cumpărasăm pentru post un sac plin de nuci şi un foale cu miiare pentru plăcinte bune, dulci… colaci, brânză… o găină tăind, o ferşi, zeamă îi dădei… azimă şi mălai cu brînză… peăşte… o olcuţă… cu căstrăveţi acri… mie îmi da făină şi preoteasa mea îi făcea cîte o pîne şi cîte o azimă, că zămişchele de la Logoj să pînjănea au nu ajungeau… cărora şi plăcintă cu nuci şi miere trimiteam… acum vin bun ausbruch, cafea, iar vin, iar cafea… preoteasa de pi la sălaşă căpătînd lapte, 3 castroane de ciocolade au fert… oberşter, maior, căpitani cu lingurile au fruştucuit… grâu, făină, unt, oaă, brînză, sare… berbeci, caş… încă şi piparca oprea, că face seăte şi oamenii să înbătă… ”[205].
J.J. Erhler ne vorbește și el despre mâncarea din banatul secolului al XVIII-lea: ”mâncarea celor dintâi (românilor) constă cel mai adesea dintr-un fel de de polenta făcută, la fel ca pâinea, din grâu turcesc (porumb)… (românii şi sârbii) au mai întotdeauna pâine obişnuită de casă, iar când nu ţin post… slănină crudă, afumată în aer liber… băutura lor este răchia, un lichid fiert din corcoduşe şi prune… germanii iubesc în schimb mult vinul, din care Banatul produce mari cantităţi… (mănâncă) mai ales carne de miel şi de oaie, o bucată de slănină afumată şi uneori lapte… în vreme de post fierbe mai ales fasole ori căpăţîni întregi de varză creaţă; cea mai răspândită mâncare este o fiertură din făină de porumb cu ulei de in, numită mămăligă (mamalika)… orătăniile sunt menite doar vânzării; cu acestea îşi prepară mâncarea germanii din ţară, mai cu seamă militarii şi funcţionarii civili”[206].
Francesco Griselini și J.K. Steube confirmă acest meniu: „(Ţiganii) se abţin să mănânce broaşte şi broaşte ţestoase, lucru în care se aseamănă cu românii, sîrbii… au aversiune deosebită faţă de clean, biban şi mreană… şi de păsările de vânat… (dar şi de) curcani, raţe şi gâşte dar mănâncă din acestea doar arareori, când au sărbători din cele mari… chiar şi cei mai săraci mănâncă de Crăciun un purcel, iar de Paşti un miel şi plăcinte… românii vând cele mai preţioase păsări de vânat şi cei mai buni peşti pe care îi prind în râuri… ei vând totdeauna fără dificultate răchia care le prisoseşte”[207]; „(românii) cultivă numai atâta porumb, in şi cânepă, cât le este necesar pentru gospodăria proprie… puţin grâu şi rădăcinoase… însă multă fasole şi foarte mulţi dovleci, cei din urmă fiind daţi porcilor… mănâncă de obicei numai vegetale, pe care le condimentează cu foarte mult usturoi şi boia iute (spanischer Pfeffer), hrănindu-se rareori cu zburătoare… (mănâncă) unt, brânză, ouă… nuci, prune, mere, pere, piersici, struguri… iarna… fructe uscate… ulei… adus la piaţă în saci din piele de oaie… o oală de fasole (Fasolen), un soi anume, fiartă în apă, în care se pun câţiva ardei (Papricken spanischen Pfeffers)… postul… Semliska (pâine din făină de grâu).. .nu conţine lapte şi unt… fasole… mănâncă bucuroşi carne de porc, pe care o preferă, dar şi multă carne de miel, deoarece mieii sunt aşa de ieftini în Banat, încât cu 12-16 creiţari poţi cumpăra un miel care are deja coarne lungi de 2-3 ţol… vinul, laptele, oţetul, fructele… brânză, mălai şi răchie (Sprinza, Melai und Raki)… chisăliţă (Kisselitza), un fel de terci sau găluşte din mălai de porumb şi trei raci prăjiţi pe cărbuni… mi-a oferit din plin vin şi răchie… vinul era păstrat într-un burdul de piele… am preferat câteva lubeniţe…”[208]
Secolul al XVIII-lea este un secol al modernizării pentru Banat. Modernizarea aceasta este susţinută şi dorită de autorităţile austriece, de colonişti, de elita formată de noua burghezie şi de intelectualitate. Însă, câteodată, este acceptată cu greu de români. Această adevărată bătălie între modernizare (susţinută de autorităţi şi de cureaua lor de transmisie către populaţie, biserică, fie ea unită sau ortodoxă) şi o societate conservatoare şi temătoare este transpusă simbolic de povestea confruntării dintre Inochentie Micu-Klein şi călugărul Nicolae (1745), aşa cum este istorisită de Nicolae Stoica de Haţeg: „Episcopul uniţilor, Ioan (Inochentie Clain, liber baro, rumân)… i-au zis: ”Tu ursule din munţi, ce-ai căutat aicea, vei afla, eu te voi învăţa!”… Călugăru au zis: ”Măcar zici mie ursu, eu nu sunt, dar tu eşti rău lup, supt peăle de oae şi mânci oile”. Şi zicîndu-i vlădica, că-i câine spurcat începură oamenii a sudui pre vlădica de suflet, de leăge… Pre carele, tot în hinteu, cu husari petrecut, în Lugoj l-au adus. Aci, norod din Mehadia, Ruşava şi din sate a-l vedea şi a-l blagoslovi au alergat, pi la Timişoara păn la Lipova l-au petrecut, ca pre un sfînt”[209].
Ca reacţii împotriva modernizării, sau cel puţin pentru a înţelege modul cum era privită modernizarea, trebuie să luăm în considerare felul cum au acţionat locuitorii când a fost vorba de mutarea cimitirului sau înfiinţarea breslelor la Lugoj, când, în restul Imperiulu, ele se desfiinţau. Tot aici ar fi de amintit acele circulare bisericeşti din care reiese refuzul românilor de a merge la şcoală sau de a se înrola în armată, chiar dacă trebuie să se automutileze.
Modernizarea sentimentelor, vestimentaţiei, obiceiurilor, atitudinilor, pătrunde greu şi e privită cu uimire: „Nedelcu Iezanu… după figura militărească, în mondur, capul cu zulufi harputerit, chivăra cu ruja în cap, păpuci în picioare… făcu o priveălişte, că copiii, feăte, muerile, oamenii ce erau adunaţi… pre el îl ocoliră”[210]. Chiar şi cafeaua, pudra şi frizura (peruca) folosite de elitele româneşti (preoţi) trebuie luate în considerare ca semne ale modernizării și noului: „Văzându-şi şolurile, filgeanile de cafea… -Nici harputer n-ai pus bine! -Făcînd la foc cafeao, să topi!”[211].
Care sunt cauzele acetei modernizări atât de încete? În afara sărăciei şi războaielor, trebuie să luăm în considerare conservatorismul tradiţional, analizându-l prin regretele lui Nicolae Stoica de Haţeg, de la începutul secolului al XIX-lea: ”Eu vă spuşii că în 3 oşti am plecat… în care greăle oştiri, cei ce au ştiut a ceti şi scrie nemţeăşte, oberofiţiri şi maiori au ajuns, iar eu, cum am fost, tot aşa sunt… cu ţoale rupte umblu, iar bune păstrezi… Apoi, 1773, viind aicea împăratul Iozef… pre mine şi încă un român de ofiţiri a ne da porunci… şi eu aşi fi gheneral, însă părinţii neînvoindu-să… (căci) cei 3 în şcoala mică nemţească, eu întîiul rumân, mare, puţin m-am folosit. Înţălegînd tată-meu că m-am dus la preoţii nemţeşti latineşte a învăţa, alergă, mă adusă de-a mă preoţi”[212].
Această autoritate a tatălui poate fi considerată simbolul piedicii împotriva modernizării. Povestește tot Nicolae Stoica: „Obercnezu de la Ferliug, Igna… mă ceru să-i fiu ginere în casă… eu mă învoii… Tatăl meu călare sosind, îi dedei o sobă şi de mâncare; ci nimic nu vorbea… La trei zile trimeăsă jupînu obercnez Igni coci… să ne ducă. Eu spuindu-le că au venit tată-meu, preotul intr-înd veăsăl, începu a să întreba. Eu de afară ascultam… Tată-meu, după una, alta, îi mulţumi şi preotului şi jupînului Ignia, să-i spue că au dat copilu să înveăţe, dară de însurat, el cu mumă-mea mă vor însura”[213]. Iar această autorite, condimentată cu „dragoste”, poate fi dusă în extrem: ”Căpitan Vuc Piscevici… un ospăţi ne-au dat… feciorul Iosif… păn la 1 ceas aşteptându-l… prînzul aici i-au întîrziat… în soba mare întră, cu maica, cu fraţii Alexie şi Thoma şi cu alţii se sărută. Bătînd la uşă, la tata întră, uşa să închisă. Auzirăm că căzu ceva şi tupăe, strigă, să vaită. Mama bătrînă,… în sobă alergă, din mâinile bătrînului, cu frezuru capului zmult, flocos, îl scoasără. Că cu ştreangu îl bătu şi zisă: ”Aici săzi în sobă, că te puşc! Peăptenă-te, apoi vino de sărută mîinile!”… Minune! Căpitanul de 74 de ani, iar feciorul de 29 de anişi s-au dat păru lui de l-au trîntit. Şi plângea peptenîndu-să”[214].
Cei străini de aceste locuri, călătorind pe aici, notează semnele „înapoierii”: „localnicilor nu le era cunoscută stabilirea orei cu ajutorul ceasului ori folosirea calendarului…localnicii nici măcar nu ştiu să-şi indice vârsta. La stabilirea vârstei, ei pornesc fie de la data venirii principelui Eugen în Banat, fie de la anul vreunei bătălii…”[215] şi „nu există nici un fel de conscripţie a populaţiei care să fi fost efectuată în mod corespunzător… nici măcar preoţii românilor şi sârbilor,… nu ştiu vreodată cîte suflete au parohiile lor… ei nu ţin registre pentru evidenţa celor botezaţi sau decedaţi”[216]. Aceste registre vor devenii obligatorii abia după încorporarea Banatului la Ungaria. Acum spune Nicolae Stoica de Haţeg: „preoţilor le făcui protocoale matriculare de botezaţi, cununii şi răposaţi, formulare dădei, apoi şi de ţirculare protocoale adusei şi le înpărţii şi conscripţii formă a face dădei…”[217] În această lume ceasul este considerat un lucru valoros, demn de a fi în mod special, pe lângă bani: ” 100 de galbini… a le făgădui, precum şi ceasornicile de aur făgăduite vor căpăta; …jupâneasa văduva Sara Calinovici, scoţind un ceas de aur frumos, îl diete… zicând: ”Daţi-m 25 de galbini, că atîta am dat alaltăieri unui pretin strein,… pasager de la Buda aici”[218]; „…mie mi-a rămas, în afară de câteva bijuterii fără prea mare valoare , un ceas de aur…”[219]
Mergând pe această linie, semnele modernizării se simt şi altfel (copii care refuză să mai urmeze meseria tatălui): „Căpitanul Pătru Vancea… iară fiul său, strajmeşteru lui, Pătruţ Vancea, nevrând a rămânea ofiţir, că era în limba nemţească scriitoriu, la Cheveriş să dusă…”[220]; şi într-o familie cu tată preot şi doi fraţi, de asemenea preoţi: „în 9 ianuari, marţi, iată frate-meu Costa, fiind cel mai tînăr din fii, junelaşii… iară începu bani a ceăre… într-una „Neăne, dodă! Ce să mai fac nu ştiu!… în 20 ianuarie iar îi numărai galbini”… şi cerînd şa, sersam bun, că a lui cu calul meu la turci rămăseăse… şi să dusă, zicînd că cu ceară va să înceapă negustoria…”[221]. Însă alte zone, chiar din apropiere, sunt şi mai înapoiate: „(în 1801) şi banii de cartie, banco-Ţeteln, ajunsă. Plecînd militarii noştri de la oaste încoaci, cătră casă-şi, jidovii, ovreii îi întrăba: „Domni soldaţi, aveţi ducaten, galbini? 5 florinţi banco-ţeteln dau!” Unii i-au dat, alţii aiceea vite din Ţară au cumpărat”[222]. Asta, probabil, pentru că în ”Ţară” banii de hârtie nu erau folosiţi.
În această epocă a modernizării şi statutul femeii se schimbă. Şi aici avem de-a face cu diverse niveluri sociale, şi cu perspective diverse. Dacă ar fi să luăm în considerare afirmaţiile lui J.J. Erhler: „femeile lor însă îndreaptă totul, împlinind cu hărnicia lor tot… (în Banat, la sârbi) femeia e datoare s-l să-l descalţe pe bărbat de şişma (ori cizme) şi să le cureţe”[223] şi „româncele nu stau la masă cu soţii lor, ci mănâncă după ce au terminat aceştia, stând mai totdeauna în picioare şi ocupându-se în acelaşi timp cu o treabă casnică oarecare… nici în timpul sarcinii… nu fac vreo excepţie de la acest obicei”[224].
Desigur şi aici trebuie introduse alte perspective. J.K. Steube pătrunde în casa bănăţenilor dezvăluindu-ne felul în care funcţionază, în interior, acest mecanism: „pe această plită românii îşi fierb mâncărurile, dar îşi coc şi pâine… îşi trimit în fiecare zi femeia la moară să macine atâta porumb cât le este necesar pentru o pâine. Între timp, bărbatu sau copiii fac focul în vatră. Odată revenită acasă, femeia pregăteşte aluatul, dă jăratecul la o parte, pune aluatul pe focul încins, aşează deasupraun capac de lut ars şi aţâţă cărbunii din jur. Nici nu trec două ore şi pâine e coaptă şi mâncată fără întârziere”[225]. (În ciuda a ce scrie Steube – nici nu trec două ore – o să-i dau dreptate lui Neagu Djuvara – au pus-o de mămăligă[226].)
Însă cel care ne dezvăluie intimităţile e tot Nicolae Stoica. Nu vom interveni cu nimic în textul maestrului: „Ignatie Popovici sau Ignat Popadici din Şanţ Siga, ce avea o fată preoteasă… carele de multe ori venea la fii-sa, unde la prînzuri, la cine spunea cum a fost el de la Tisa Deputirt la Beci la crăiasă (Maria Tereza) la trimis, ştiind a să şicui. Zice: „Intrând eu la crăiasă înlountru, o aflai frămîntând pîine. Eu încet o şterşi cu palma dindărăt. Ea trîcni şi zise: – O, brat Igniate, bine ai venit! Eu: – Bine te-am găsit, soro Mario! Şi iară vrui s-o lovesc, cum frămînta, ci zisă: – Nu da, frate Ignate! Şi întrebîndu-ne de sănătate, îi spuşi: – Soro Marie! Ia frămînta, eu nu-i dam pace. – Ia şezi, aşază-te, frate Ignate!”… Eu umflînd pre unu şi pre altu, îi trîntii să-i ucig. Crăiasa sări, în braţă mă luoă, sărutîndu-mă; „frate Ignate, stăi, nu ucide pre Batiani.” Ei îmi sparseră nasu, dar şi eu umplui mîna de păr pus pre cap (:parocă). Ia ne descîlci şi ne înpăcă (n.a. – Halal şicuială!). Cine vrea, creadă!”[227] Desigur povestea asta ar pune capac la toate dacă ar fi s- o credem! Dar nu putem nici să n-o credem. Doar că Maria, nu e cu adevărat „crăiasa”, ci doar o soţie obişnuită din Banat. Oricum, imaginarul, dacă ar fi să-l analizăm, poate fi la fel de real ca “realul” și ne lasă să înțelegem foarte multe.
„Preoteasa”, soţia lui Nicolae Stoica de Haţeg, ne este prezentată de acesta ca o femeie emancipată, care acceptă, fără griji o invitație la masă din partea unor ofițeri. Ceea ce i se pare ei un păcat e, nu să părăsească slujba bisericească, ci să-i facă pe ofiţeri să aştepte: ”Preoteasa meă… în deseară în Sebeş au ajuns… dimineaţa capitanu Şmit, el la fruştuc au dus-o… unde, viind după ea cantons-căpitanu Rodiţchi, la prînzi la el a meărge s-au făgăduit… însă viind la conac, află pre maioru Petru Duca; la el la prînzi, în birt, a fi… ea în deşert de Rodiţchi spusă… el, că nu-mi întră în casă… ea să făgădui a veni… acum, auzind Rodiţchi şi Şmit, să vorbesc să o aştepte păn va pleca cu maioru, apoi şi ei la birt să meargă cu ea, lăsîndu-şi prînzul lor acas… prota după liturghie făcu litie, în piiaţi, la cruce… preoteasa cu muerile îngenuncheate… maioru şi cei doi căpitani aici o aştepta… ameazu trecusă… începură ei negustoreăsele Călara, Stanca a-i zice: ”Scoală-te, fa, du-te, că-i păcat de te aşteaptă aşa frumos înbrăcaţi tineri.”… s-au sculat, fiind cătră un ceas… și ducîndu-să, maioru au luat-o, zicînd capitanilor: ”Prînz bun!”… ei o luară de ceăie mînă să o petreacă… intrînd la masă, unde au fost spus, aflară locul, tenerile pusă… maioru să miră… ei spusără că ”dacă ne-ai luat gostu aşa, şi noi am venit”… lui bine i-au părut, veăsel au petrecut.”[228]
J.K. Steube ne spune, vorbind despre „dansuri”, că atunci: „când se adună tinerii, observi cu uşurinţă, că fetele nu merg niciodată împreună cu băieţii… ele rămân laolaltă, despărţite de băieţi, ba pudoarea merge atât de departe, încât nu-l iau de mână pe băiatul cu care dansează, ci iau batista în mână, al cărui capăt opus îl oferă partenerului de dans… de obicei, fetele nu sunt invitate la dans, ci vin de la sine, ele au cu adevărat avantajul deloc neînsemnat de a-şi alege singure partenerul care le place mai mult”[229]. Şi tot el vorbeşte despre cochetăria „fetelor tinere, care de altfel şi femeile căsătorite, caută să-şi sporească farmecul prin găteală… obţin asta împletindu-şi părul prin diferite fire de culoare verde, roşie sau galbenăşi cu mărgele de diferite culori… femeile… atârnă de basmalele lor bani de valoare mică, dar trebuie să fie monezi de argint… pieptul româncelor măritate este împodobit, la rândul lui, cu monede, şiraguri de mărgean sau mărgele de sticlă, iar ţiganii câştigă binişor pentru cerceii pe care îi fac”[230].
Rămâne problema căsătoriei. Porunca pentru nevremelnica căsătorie (1789, Transilvania) ne dezvăluie că: ”prea mulţi tineri având 14 şi 15 ani se căsătoresc cu fete de 10-11 ani, socotind că prin asta mai bine vor putea ţine casa şi economia ei, şi nădăjduind că vor fi scăpaţi de recruţie”[231], iar J.K. Steube ne arată că: „unele fete sunt dorite ca neveste încă înainte de 13 ani… confidenţii tânărului în probleme de dragoste sunt întotdeauna părinţii săi… dacă nu i-au ales deja o mireasă, aceştia încep să discute cu părinţii fetei pe care au pus ochii… tocmeala pentru o fată este asemenea acelei pentru o bucată de pământ… iar, fiindcă părinţii mirelui trebuie s-o cumpere cu bani-peşin, farmecele mai mici sau mai mari, ale miresei fac parte din pretenţiile formulate cu ocazia tocmelii… de obicei preţul de cumpărare pentru fetele deosebit de drăguţe nu trece însă de 30-40 de florini”[232]. Zestre „constă întotdeauna din vite cornute, din oi şi porci, din câteva cămăşi, din vase de fier şi de aramă pentru bucătărie, deseori şi dintr-o roată de tors şi dintr-un război de ţesut, la care sunt prelucrate cânepa, bumbacul şi lâna”[233]. Nicolae Stoica de Haţeg confirmă acest obicei: „obercnezu de la Ferliug, Igna… mă ceru să-i fiu ginere în casă… eu mă învoii, din două feăte ce avea, cea mare, cu 1000 florinţi îndată, case nove şi altele de toate a-m da, şi mâna sărutai… veni nameăstnicul de la Fizeăşi, Luchici, a fi cu mine în loc de tată… ne-am dus… tată-meu, după una, alta, îi mulţumi şi preotului şi jupînului Ignia, să-i spue că au dat copilu să înveăţe, dară de însurat, el cu mumă-mea mă vor însura”[234].
Însă cum arată o căsătorie între germani? Ne-o spune iarăşi J.K. Steube: „în aceste împrejurări, mi s-a propus să mă însor cu o văduvă din Timişoara, care, în afară de diferenţa mare de vîrstă şi de un trup bolnovicios, n-ar fi o partidă rea, deoarece nu avea copil şi averea ei se ridica la suma de 25000 de florini… era însă de o zgârcenie nemaiauzită şi, în acelaşi timp, bolnăvicios de geloasă, în orice caz, nicidecum o soţie pe potriva principiilor mele… cu toate acestea, puţin a lipsit ca, la îndemnul prietenilor mei, să nu mă însor cu ea… și, poate, spre nenorocul meu, deoarece în mai puţin de şase săptămîni (fiindcă mai mult n-a trăit) ea a dobândit Împărăţia Cerului, iar eu m-aş fi ales cu cei 25000 de florini ai ei”[235]. Ne întrebăm, în aceste condiţii, unde e dragostea? Ea există într-un fel sau altul, căci toţi autorii amintesc de fenomenul răpirii fetelor, lucru care nu s-ar putea face fără voinţa celor doi implicaţi: ”Dacă survine cumva vreun motiv ca părinţii să nu dea fata, fie că nu le convine mirele, fie aşteaptă un „cumpărător” mai bun, se întâmplă nu arareori ca mireasa să fie răpită”[236].
Relațiile extraconjugale par să lipsească din această lume. Ştefan Lemny ne arată însă că avorturile şi naşterile ilegitime sunt un indicator al relaţiilor preconjugale, iar „Pravila de obşte” a lui Iosif al II-lea (1788), care instituia ”prinsoarea vremelnică” pentru vina de ”izgonire şi stârpire a rodului trupesc… lepădării de prunc”[237], ne arată că aceste relaţii există. Steube ne aminteşte şi el că: „Bolile care afectează cel mai mult pe români sunt frigurile, beteşugurile venerice şi eczemele… la Mehadia… Baia Franceză,… îşi trage numele de la faptul că îi vindecă foarte bine pe românii şi sârbii, deloc puţini, atinşi de „boala plăcerii””[238], iar „când suferă de bolile lumeşti, ambele sexe îşi cumpără de la Timişoara cinabru”[239]. Dar ce sunt aceste boli lumeşti, dacă nu un semn al relaţiilor extraconjugale? Despre care ne spune mai multe tot J.K.Steube: „Un anumit domn şi-ar fi făcut… un serviciu de masă din cositor, spre a lua mesele împreună cu prietena sa… croitor, pe deasupra şi încornorat… un întreg pomelnic de păcate în întrebări… (trebuia să) traduc în italiană… recunosc că m-am mirat cu privire la unele întrebări pe care părintele vroia să le pună soldaţilor, fiindcă niciodată nu mi-aş fi închipuit că poate exista atâta stricăciune morală… plin de întrebări indecente”[240]. Desigur, acestui călător i s-au părut indecente întrebările, căci el pare uimit de faptul că: „româncele… de asemenea pentru a nu-şi murdări cămăşile, ele le sufulcă atât de sus, încât zăreşti mai adesea mai mult decât numai gambele”[241].
Dar nu numai printre germani şi italieni există relaţii extraconjugale. Protopopul din Sebeş, văzând-o pe preoteasa lui Nicolae Stoica de Haţeg ieşind la prânz cu ofiţerii, reacţionează astfel: „După prînzi şi prota viind, au zis: ”Voi doi – Duchii şi preoteăsii au zis – aveţi ceva întră voi?” Duca au zis: „20 de ani sunt cu popa şi 10 ani cu ea cunoscut. Eu… de cîte ori la ei am prînzit, dar eu pre ia astăzi întîi la prînzi am căpătat-o, să ştii””[242]. Şi acelaşi autor ne pomeneşte despre prostituate: „Vine obrîşteru, mă cheamă la prînzi. Într-un cort gol 2 mueri îmi arătă. ”Ce căutaţi”, zişi, cunoscîndu-le ce-s. ”Afară, că cu bîta vă scot”! Iale eşiră fuga”[243]. Însă în această lume, în care şi iubirea începe să se modernizeze, sexualitatea extremă este prezentată de abatele Griselini: „…fete fragede îndrumate de mamele lor… ţigăncile dansează înaintea oricărei persoane de la care speră să primească vreun dar. Aceste dansuri se încheie… cu cele mai voluptoase poziţii şi cele mai neruşinate gesticulări, ţigăncile descoperindu-şi părţile…”[244]
Ce era ruşinos și ce era motiv de mândrie în acea vreme? În secolul al XVI-lea pentru un mare nobil precum Petru Petrovici (Petru Petrovics) era rușinos să fii grăjdar: „Mă oblig să fiu grăjdarul şi să curăţ caii aceluia care va reuşi să apere Timişoara de turci timp de 3 ani”[245]. În secolul al XVIII-lea, pentru J.K. Steube: „mi-a transmis o propunere pe care, cu excepţia Timişoarei, aş fi acceptat-o în orice alt loc, anume, să primesc postul de valet substitut… dar la Timişoara, unde eram atât de cunoscut, nu puteam îmbrăca o livrea cu revere colorate, fără să fiu silit să renunţ la orice primire în societate…nu mă puteam înfăţişa în livrea”[246]. Iar pentru un preot român: „După culeasu bucatelor altora, că eu pământ n-aveam… şi alta, că-i frate-meu mai mic mai bun decît mine, fiindcă s-au însurat mai bine, poate fi, însă eu îi sunt învăţătoriu lui!”[247] sau să ai „muere şi soacră papistaşe, neştiute, ci într-o zi sfădindu-să, iale amândouă la beserică nemţească ducându-se, el de ruşine la Lugoj… s-a dus”[248] şi poate să porţi barbă, căci acest lucru îţi atrăgea nume (porecle, batjocuri) ca Barbăroşie, Bărbosul, Flocea; alte nume spun totul: P. Trufaş, Căcărează, Breazu. Lista de nume din „Cum s-a zidit bis. ort. din Lugoj ?” ne dă o imagine despre cum arătau din punct de vedere fizic românii din Lugoj: P. Mari, Şeruica cea bătrână, Roşu, Flocea, Surdu, Mutu, Orbu, Tudora cea oarbă, Toder cel orb, N. Şchiopu. P. Ursu. Bălu, Negru, Creţiu. Dar această listă ne arată nişte oameni deosebiţi la Lugoj ca acel: Coste Viteaz sau M. lui Opri Lupi.[249]Iar pentru un bătrân din secolul al XIX-lea era o mândrie că „scriu fără ochiulari”[250].
Cine sunt „eu” şi cine sunt ceilalţi în această lume bănăţeană a secolului al XVIII- lea? Ca să răspundem la aceste întrebări trebuie să plecăm de la premisa că nu există răspunsuri generalizatoare la aceste întrebări. Francesco Griselini îi priveşte pe români ca pe nişte sălbatici leneşi, iar J.J. Erhler îi acuză de lene pe bărbaţii români, onoarea lor fiind salvată de hărnicia femeilor române. Însă amândoi sunt de acord că românii sunt extrem de ospitalieri. Cu acest lucru nu e de acord J.K. Steube: „…nu-mi intră deloc în minte, aşa cum afirmă unii, că românii, ar fi ospitalieri… eu, care am petrecut în mijlocul lor aproape zece ani, nu pot să le aduc nici un cuvânt de recunoştinţă”. Această atitudine trebuie înţeleasă prin experienţele personale prin care acesta trece: ”căruţa mi-a rămas înpotmolită în mlaştină… i-am chemat în ajutor pe câţiva români aflaţi prin apropiere şi le-am promis câteva ocale din băutura lor favorită… când nu le-am putut da românilor în natură răchia promisă, m-au ameninţat că vor împinge căruţa la loc, în mlaştină… mi-au trebuit multe strădanii pentru a-i convinge să primească bani”[251].
Totuşi, din anumite afirmaţii ale oficialilor habsburgi, cunoaștem imaginea acestora despre români şi înțelegem că exista un adevărat „proiect” cu privire la aceştia: „Gheneralu Jenei: ”și să ştiţi că rumânii sunt buni şi cu ei toate să pot face, căci rumânii îs mai buni decît neămţii-şvabi… că rumânii şi vara şi iarna, şi în cald şi în frig, cu slabe bucate îs dedaţi… lor nici multă mîncare, nici multă băutură nu le strică… iară neamţului, de n-are bucate bune, nici calde, de i-i frig, de bea mult, şvaba de toate să bolnăveşte… (şi) oberlaitnantul Şlegl… zisă: ”…adevăr, că ştaerii, tirolii, crainerii în munţi lucră, unde-s dedaţi; iar aducîndu-i aiceea, case a le face, vase, vite, cară ş.a. a le da!… și fiind ei dedaţi bine a mînca, în peăne moi a dormi, pentru ei trebue în vârful munţilor case bune a zidi, paturi, saci cu pae, tot felu de vase de bucate a le da;… pîine, unt, oaă, fărină şi carne… iară aceşti beţi români proşti,… făină de cucuruzi sărată, într-un foale de oaie leagă; la 4 feciori o căldăruşă, o săcure; în loc de unt, oaă, carne, brînză, iar pe post, pasule şi sare… iar de dormit… şi afară dorm… pe post au lingură; măcar la patru înşi una le ajunge… din carii pre încet, ca şi tirolii să pot face”[252].
Ca tirolii se pot face aceşti români proşti. Sentimentele par însă împărțite. Iată ce spune unul din românii din cronica lui Nicolae Stoica de Haţeg: „Futu-le mama şobească, în beseărici au descărcat!”[253]. Oricum, în scrierile acestuia, întâlnim doar un singur german care este caracterizat într-un mod uimitor de favorabil: „Întîiul caporal în Mehadia, sas ardelean, Şenauer, luteran, bun rumân, Caroli-reghiment… când vrea să bată, nu striga, nici ocăra, ci: „rogu-te, culcă-te domneata, aşa e porunca”… când vedea mehedinţii figura de melitariu zicea: ”Nicicum rumânu neamţi, aşa nu va mai fi!””[254] (şi trebuie să deducem că faţă de ceilalţi existau rezerve, ca faţă de orice cuceritor care te priveşte, cu bunăvoinţă, de sus).
Un rumânu neamţi? Cum ar putea fi tradusă, azi, o astfel de expresie? Probabil trebuie să luăm în considerare faptul că termenul de rumân este sinonim cu bun (fiindcă nu deţine puterea). Şi poate e normal ca termenul de român să fie folosit în acest sens, şi să nu aibă o definiţie clară. Românii ortodocşi sunt mai apropiaţi de sârbi (în 1808 „sătenii din satu Cruşiţa… mare rebelie au rădicat… cu vinul înverşunaţi, strigă să se ridice serbii, românii asupra ungurilor sau şi a nemţilor”[255]) cu care formează „naţiunea iliră, rasciană”. Duşmanii lor (a românilor ortodocși) cei mai înverșunați erau uniţii – românii uniţi (greco-catolici). Trebuie remarcat şi faptul că pe lângă această „conştiinţă naţională” confuză, nici conştiinţa religioasă nu e mai bine definită. Nicolae Stoica de Haţeg aminteşte o singură dată de pravoslavnici, în rest ortodocşii fiind „neuniţi”[256]. Ortodocşii se definesc în opoziţie cu alţii, ca fiind neuniţi, ca să arate că sunt altceva decât uniţii, care sunt mai bine definiţi. De aceea „mottoul” românilor răzvrătiţi din perioada războiului turco-austriac din 1736-1739: „Şi alţi lotri, curuţi de-a lu racoţi, pivodani prefăcuţi, ce erau pe apa Bistra, în Chizătău şi într alte sate, juca, cânta: „Ţine Doamne tot aşa, nici cu turcu, nici cu neamţu!””[257], ar trebui interpretat şi ca o lipsă a unei defiinţii clare a ceea ce suntem „noi”. Românii sunt altceva decât turcii şi nemţii, există, atunci, doar ca fiind altceva şi se definesc ca atare. O întâmplare din 1807, şi ea cu un anumit caracter confuz (doi turci), ne arată o „conştiinţă naţională”: „Doi turci soli de la Parizi viind, în Orşova Veăche… la Marcu Ţenovici… la cină… toţi la o mase mare… unu din acei doi turci ceru şarap (:vin)… luînd paharu, cătră mine zisă: „Blagosloveşte părinţele!”… eu văzîndu-l că-i român, blagoslovind zişi: ”Dar, de-ai noştri eşti?”… el zisă: ”De-ai noştri, din Iaşi; sunt în Ţarigrad la Nalta Poartă. Mă cheamă Histodor, român””[258]. Dar Nicolae Stoica e un personaj excepţional care îl numeşte „soţu meu catolicesc… pe reghiments-feld cplanu,… franţiscanu Hipolitus Craus”[259], arătându-ne că relaţiile personale sunt mai importante decât apartenenţa religioasă sau naţională.
Dar ceilalţi, cei care nu sunt nici numeroşi, nici puternici („locuitorii din întregul Banat sunt foarte amestecaţi: români (Walachen), sârbi (Raitzen), ţigani (Neubanater), germani (Deutsche), şi francezi (Franzosen)… chiar şi spanioli… românii sunt însă de departe (ohne Vergleichung) cei mai numeroşi… denumirea lor slavă de vlah, ceea ce înseamnă italian, precum şi numele pe care şi-l dau ei înşişi, de români (Rumugni) şi româneşti (Rumugneski)”[260])? Să începem cu „duşmanul ereditar… mulţi îşi închipuie că turcii sunt foarte diferiţi de noi… ei îi socotesc un fel de monştri… laud pe turci în detrimentul creştinilor, întrucât adesea am fost tratat mai bine de ei decât de coreligionarii mei… în pofida mult lăudatei corectitudini germane… n-am mai primi chiar nimic”[261]. În ciuda a cea ce spune J.K. Steube despre „duşmanul ereditar” între creştini şi turci domină neîncrederea: ”Graniţa aicea făr de contumaţi să slobozi aşa: noi mergeam dimineaţa… la turci, cumpăram; turcii venea în Mehadia la târg şi în alte zile cu tîrgaşi venea, însă nici noi la ei, nici ei la noi preste noapte nu rămîneam… (chiar dacă) turcii aicea ne aducea lubeniţă, peapăni mari, minune, pînă toamna”[262]. Poate de aceea, la Lugoj, în 1726, se porunceşte îndepărtarea meşteşugarilor turci din atelierele de aramă[263]. Şi, poate, e normal ca în cârca turcilor, îndepărtaţi şi diferiţi, să se pună cele mai mari rele din lume: „Care zic că afion luund, s-ar fi înbătat; că acei dintîi au fost anatoleăni cu eghipteăni şi de la Tunis mahomedani, carii la sine, nu topit, ci părticeăle, bobiţe, dărăbele de afion, opiu, mîncîd, i-au sumuţat…”[264]. Cu toate astea, numărându-și faptele bune, Nicolae Stoica nuy uită să amintească: „…5 turci, la noi prinşi, vrând soldaţii a-i puşca, i-am rugat şi i-am adus… preste o sută de turci prinşi, flămânzi i-am săturat”[265].
Despre evrei avem două perspective complet diferite. Una e perspectiva pe care n-o oferă Nicolae Stoica de Haţeg. Pentru el, aceşti oameni diferiţi, într-o lume în care toţi sunt diferiţi (ştim că poartă barbă şi alte însemne exterioare care le arată religia deoarece Systematica gentis Judaicae Regulatio, lege pe care o impune Iosif al II-lea în 1780 le cere să renunţe la aceste „însemne exterioare”[266]), sunt: „beţii cociaşi jidovi, (care) fricoşi, fugea, caii îi lăsa prinşi… eu venii aproape şi le zisăşi: ”Tăiaţi ştranghele, încălecaţii caii şi după mine fugiţi!”… tăind cociaşii, le încălecară… jidovii să dusă… (şi cu care nu ezită să împartă mâncarea, gest de altfel simbolic) eu mîncai şi beţilor jidovi flămînzi pîine, brînză, şuncă dădei şi ei cu artilierea îndărăt plecară”[267].Această atitudine apare deoarece el cunoaşte felul cum trăiesc aceştia :” Eu le duşi pre uliţa jidovilor cu ţoale vechi, putrăde, rupte, aninate.” Chiar şi atunci când îi prezintă făcând camătă, pe unii dintre ei, îi priveşte neutru: „Plecînd militarii noştri de la oaste încoaci, cătră casă-şi, jidovii, ovreii îi întrăba: „Domni soldaţi, aveţi ducaten, galbini? 5 florinţi banco-ţeteln dau!””[268] Nici un sentiment antiiudaic nu-i tulbură mintea.
Nu putem spune la fel, când vorbim de perspectiva germană şi/sau cea a autorităţilor. J.J. Erhler îi prezintă ca pe nişte speculanţi şi înşelători alături de alţii): ”Celelalte produse sunt cumpărate de pe la sate de samsarii greci, sârbi şi evrei din Banat – al căror număr poate fi socotit prea bine la circa 400 – şi sunt revândute cel mai adesea persoanelor care le desfac peste hotare. Sunt însă nevoit să constat că producătorul rămâne întotdeauna înşelat de către samsari.”[269] Şi pentru Steube ei sunt la fel: „Începând însă cu anul 1781, evreii, care speculează totul, au pus mâna în întregime pe această ramura a comerţului cu iepuri… ei cumpără la piaţă, de la români, toţi iepurii aduşi de aceştia, anume dintr-o dată şi la un preţ mic, apoi îi revând în oraş… dacă cineva vrea să cumpere un iepure, jupoaie cu mâna lor şi iau blana, iar pentru carne li se plătesc 3, uneori 4 creiţari… evreii sunt pe deplin mulţumiţi cu asta, deoarece banii primesc mai mult pentru efortul de a jupui iepurele, decât pentru carnea acestuia”[270]. Pentru ei legile sunt diferite: (având în plus de plătit) „taxa de toleranţă pentru evrei,… impozitul pe chirie este la oraş de 7%, pentru evrei fiind de 14%”[271]. Nu e de mirare că, încercând să-i emancipeze, Iosif al II-lea se aştepta la reacţii adverse: (Systematica gentis Judaicae Regulatio) „…meşterii să poată primi ucenici evrei şi calfe… iar pentru ca ei să nu fie trataţi mai rău, să fie asupriţi ori să pătimească alte neplăceri, administraţiile locale să ia seama şi să aplice pedepse exemplare contravenienţilor…”[272] Pentru că aceste reacţii adverse au existat. La Lugoj, casa de rugăciune a micii comunităţi evreieşti este afectată în timpul răscoalei din 1736-1739 iar obiectele de cult sunt furate. În 1745, comunitatea evreiască este obligată de autorităţi să părăsească Lugojul german, singurul evreu exceptat fiind Moshe Chananel, care avea mari datorii faţă de unii conducători ai localităţii[273].
Există o etnie care trăieşte mai rău şi suferă mai mult. Francesco Griselini descrie condiţiile în care trăiesc: „Ţiganii trăiesc în… colibe mizerabile din împletitură şi paie sau bordeie de pământ de 10-12 picioare adâncime, făcute din pari lungi, nuiele şi paie, acoperite cu tuleie de porumb (turkischer Korn)… lipsit de aer şi de lumina zilei… umed şi puturos… călătorul descoperă aceste bordeie datorită coşului care se înalţă cu ceva deasupra acoperişului… la mijloc, se află vatra de foc, cu un burlan de pământ care ajunge până la coş… pe această vatră ţiganii îşi fierb mâncarea şi tot aici se încălzesc, deoarece bărbaţi, femei şi copii, unii pe jumătate goi, alţii despuiaţi cu totul, se strâng în jurul acestui foc, dormind chiar şi iarna de-a dreptul pe pământ sau cel mult pe nişte blănuri slinoase de oaie”[274]. Şi asta „…deoarece legile le interziceau acesul în oraşe… ţiganii au rămas condamnaţi să ducă o viaţă rătăcitoare… până ce glorioasa împărăteasă… le îngădui să se statornicească, să-şi ridice locuinţe stabile – e drept, în afara satelor locuite de celelalte naţionalităţi, dar în apropierea acestora – şi să stăpânească pământ”[275]. Astfel se explică nomadismul lor şi aplecarea spre meserii mai puţin obişnuite, pe care le descrie acelaşi autor. Tot astfel se explică Uliţa Cherginzone (uliţa cortului ţigănesc) de la marginea Lugojului[276]. Prigoana lor continuă (Nicolae Stoica, scriind pe o carte din Mehadia): „788… dar văzînd că în sebeş bat pe ţigani”[277] şi din nou, împreună cu stereotipurile care o determină: ”Mulţime de ţigani unguri, slovaci din Ţara Ungurească, unde vrunii de ei prinzind i-ar fi mîncat, şi s-au aflat, mulţi au zdrobit, au spînzurat, au tăiat, cu joarde i-au bătut şi cu 100 de bîte. Pre cei bătuţi preste graniţă pre aicea, preste Ardeal, Horvaţca, Slavonia; şi pre azrarii nescrişi de-aicea afară i-au scos”[278].
Şi binenţeles acest joc al „cine este cine”, cu interpretări generalizatoare, despre indivizi, ca parte a unor grupuri cu caracteristici comune ar putea continua la nesfârşit (J.K. Steube): „… eu urma să-i ascult pe aceşti oameni în limba lor şi să traduc preotului cele spuse…în limba germană sau în limba română… spunându-i că nu eram italian, ci german, născut în Sachsen-Gotha, el se întoarse spre capelanul său, zicându-i printre altele: „Hic non est a nostra fide”… cvasieretic”[279] sau (J.J. Erhler): „Ţăranii (aceştia sunt supuşi turci) ar urma să fie evitaţi, deoarece, deîndată ce au strâns 50-100 de florini, trec înapoi hotarul şi scot banii din ţară. Ba mai mult, uneori comit furturi în dauna localnicilor (țăranii sunt locuitorii din Ţara Românească)”[280].
Aceasta este lumea pe care o găsim de-a lungul secolelor la Lugoj şi în Banat, o lume care se transformă, mai încet sau mai repede, o lume care va dispărea în curând, o lume care nu va dispărea niciodată. O lume care se zbate între modernizare şi retardare. Reformele făcute de statul habsburgic au transformat societatea bănăţeană, social, economic şi mental. Această reformare a societăţii nu a fost suficientă, în secolul XIX şi XX, pentru a face faţă naţionalismului, chiar dacă i-a opus acestuia un model multicultural viabil.
[1] Documente privind istoria României C. Transilvania (1331-1340), vol. II, Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1954, p. 227;
[2] Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1979, p. 249;
[3] Gheorghe Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 51;
[4] Călători străini despre ţările române, vol. VIII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 496;
[5] Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1971, p. 234;
[6] Ibidem, vol. II, 1974, p. 108;
[7] Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok; Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 12;
[8] Ştefan Pascu, op. cit., vol. I, p. 244;
[9] Călători străini despre ţările române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970, p. 329;
[10] Călători străini despre ţările române, vol. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 534;
[11] Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440-1633), Editura Facla, Timişoara, 1981, p. 47;
[12] Istvan Iványi, op. cit., p. 14;
[13] Ibidem, p. 15;
[14] Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, 1986, p. 510;
[15] Istvan Iványi, op. cit., p. 15;
[16] Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 14;
[17] Ibidem;
[18] Costin Feneşan, op. cit., p. 119;
[19] Ibidem, p. 127;
[20] Istvan Iványi, op. cit., p. 109;
[21] Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, în ”Tibiscus”, IV, 1975, p. 185-199;
[22] Vezi Documente medievale bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1981;
[23] Călători străini despre ţările române, vol. II, p. 537;
[24] Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj, 1991, p. 161; Henric Lay, Stema conferită Lugojului în 155, manuscris;
[25] Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14;
[26] Costin Feneşan, op. cit., p. 119;
[27] Ion Lotreanu, Monografia Banatului, Timişoara, 1944, p. 251;
[28] Istvan Iványi, op. cit., p. 16;
[29] Ibidem;
[30] Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1954, p. 251;
[31] V. V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 99;
[32] Olga Cicanci, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii 1636-1746, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1981, p. 17;
[33] Mihai Dan; Samuel Goldemberg, Regimul comercial al negustorilor balcano – levantini în Transilvania, în „Apulum”, VII, nr. 1, Alba Iulia, 1968, p. 59-73;
[34] Ştefan Meteş, Relaţii comerciale ale Terii Româneşti cu Ardealul, Sighişoara, 1921, p. 141;
[35] I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 105;
[36] Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, în „Tibiscus”, IV, 1975, p. 185-199;
[37] Istvan Iványi, op. cit., p. 16;
[38] vezi Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de Vest, Timişoara, 2007 ;
[39] V. V. Muntean, op. cit. p. 115;
[40] Călători străini despre ţările române, vol. VI, 1976, p. 534;
[41] Ibidem, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 96;
[42] Cronici turceşti privind ţările române, vol. II, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1974, p. 160;
[43]Călători străini despre ţările române, vol. VI, p. 534;
[44] Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, p. 120;
[45] Ibidem;
[46] Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 533;
[47] Costin Feneşan, Viaţa cotidiană la hotarul osmano transilvănean, în ”Banatica”, XII, nr. 2, Reşiţa, 1993, p. 75-89;
[48] V. V. Muntean, op. cit., p. 162;
[49] Liviu Groza, File de istorie. Lupta de la Lugoj, Editura Europa Nova, Lugoj, 1995, p. 14;
[50] Gheorghe Sebestyen, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii României, Editura tehnică, Bucureşti, 1987, p. 123;
[51] Cronici turceşti privind Ţările Române, op. cit.
[52] Emeric Lay, Din istoria vămii de trecere peste podul Timişului la Lugoj, în ”Tibiscus”, IV, 1975, p. 225-231;
[53] J. J. Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774), Editura Facla, Timişoara, 1982, p. 67;
[54] Ibidem, p. 103;
[55] Ibidem, p. 57;
[56] Ibidem, p. 72;
[57] Ibidem, p. 77;
[58] Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1969, p. 278;
[59] Alexandru Rusu; Const. Rudneanu, Călători străini despre Banat şi Timişoara (sec. XVII-XIX), în ”Studii de istorie a Banatului”, vol.III, Timişoara,1970, p. 114-155; Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, Spiritualitate Lugojeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p.15;
[60] J. J. Ehrler, op. cit., p. 72;
[61] Ibidem, p. 57;
[62] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 261;
[63] Emeric Lay, Începutul dezvoltării industriei în Lugoj, în ”Tibiscus”, V, 1979, p. 275-281;
[64] J. J. Ehrler, op. cit., p. 114;
[65] Emeric Lay, op. cit.;
[66] Ibidem;
[67] Mihai Mircea Rusu, Aspecte ale vieţii social economice a oraşului Lugoj, ”Tibiscus”, V, 1979, p. 269-274;
[68] J. J.Ehrler, op. cit.;
[69] Emeric Lay, op. cit.;
[70] T. N. Trâpcea, Informaţii despre unele localităţi din Banat în secolul al XVIII – lea, în ”Banatica”, V, Reşiţa, 1979, p. 291-295;
[71] Emeric Lay, op. cit.;
[72] Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsâc , Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p. 24;
[73] J.K. Steube, Nouă ani în Banat (1772-1781), Editura de Vest, Timişoara, 2008, p. 31;
[74] J. J. Ehrler, op. cit., p. 110-111;
[75] Ibidem, p. 93 şi 97 ;
[76] Vezi J.K. Steube, op. cit.;
[77] Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p. 106;
[78] Marlen Negrescu; Dan Pura, Navigaţia pe Bega, Secvenţe istorice. Editura Brumar, Timişoara, 2007;
[79] Ştefan Pop, Din trecutul Lugojului, în Calendarul românului, Caransebeş, 1927, p. 130-135;
[80] Istvan Iványi, op. cit., p. 90 şi 134;
[81] Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Editura Amarcord, Timişoara,1996, p. 106;
[82] Alexandru Graur, Nume de persoane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 94;
[83] Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj? Lugoj, 1936. Pentru etimologia numelor am folosit Iorgu Iordan, Dicţionar al numerelor de familie româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei R. P. R.,1963;
[84] Vezi Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit;
[85] N. A. Constantinescu, op. cit.;
[86] Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj? – op. cit.;
[87] I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 129;
[88] Emeric Lay ; Vasile Muntean, Ctitorul Gavril Gurean, în ”Mitropolia Banatului”, XXX, nr. 10-12, Timişoara, 1980, p. 722-724;
[89] Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1981, p. 101-120;
[90] Emeric Lay ; Vasile Muntean, op. cit.;
[91] Costin Feneşan, Cnezi şi obercnezi în Banatul imperial, 1716-1778, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 77;
[92] Adriana Buzilă, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Lugoj – ctitorie a cnezilor români din Banatul secolului al XVIII – lea, în ”Acta Musei Napocensis”, XVIII, Cluj Napoca, 1981, p. 641-650;
[93] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.250;
[94] Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj?, op. cit.;
[95] Adriana Buzilă, op. cit.;
[96] Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, volumul III, Editura autorului, Caransebeş, 1901, p. 156;
[97] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 174;
[98] Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 21;
[99] Alexandru Rusu; Constantin Rudneanu, Călători străini despre Banat şi Timişoara (sec. XVII-XIX), în ”Studii de istorie a Banatului”, vol.III,Timişoara,1970, p. 114-155;
[100] J.K. Steube, op. cit., p. 86 ;
[101]Vezi J.K. Steube, op. cit.;
[102] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 203;
[103] Ibidem, p. 207 şi 220;
[104] Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 176.;
[105] J.K. Steube, op. cit., p. 101; Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 225;
[106] J. J. Ehrler, op. cit., p.98;
[107] Francesco Griselini, op. cit., p. 164.;
[108] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 156;
[109]J.K. Steube, op. cit., p. 79;
[110] Francesco Griselini, op. cit., p. 182;
[111] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 220;
[112] Vezi J.K. Steube, op. cit.;
[113] J. J. Ehrler, op. cit., p.97 şi 118;
[114] Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean,op. cit., p.19;
[115] J. J. Ehrler, op. cit., p. 100;
[116] Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, Franţa şi Banatul 1789-1815, Reşiţa, 1994 , p. 97;
[117] Ibidem, p.106,107;
[118] Ibolya Şipoş, Rolul banului de Caransebeş – Lugoj Petru Petrovici în cadrul luptelor interne din Transilvania de la mijlocul secolului al XV – lea, în ”Analele Banatului”, V, Timişoara, 1997, p. 217-233;
[119] Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 125;
[120] Idem, Cnezii şi obercnezii în Banatul imperal, 1716-1776, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 49;
[121] Ioan Haţegan; Cornel Petroman, Istoria Timişoarei, vol. I, Editura Banatul, Timişoara, 2008, p. 64;
[122] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 184;
[123] Ibidem, p.217;
[124] Ibidem, p.192;
[125] J.K. Steube, op. cit., p.101 şi 107;
[126] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 202;
[127] J. J. Ehrler, op. cit., p. 39;
[128] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 224; Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Academia Română, Studii şi cercetări, XL, Bucureşti, 1940, p. 105 şi următoarele;
[129] J.K. Steube, op. cit., p. 101;
[130] Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.15;
[131] Francesco Griselini, op. cit., p. 176;
[132] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 109 şi 207;
[133] Duşan Baiski, Crime, jafuri, răpiri, torturi şi execuţii în Banat, în „Agenda”,Timişoara, nr. 3/15 ianuarie 2005;
[134] Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p. 57,58;
[135] J.K. Steube, op. cit., p. 103;
[136] Ibidem, p.84;
[137] Ibidem, p.171;
[138] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 216;
[139]I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 106;
[140] Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.34;
[141] Stoica de Haţeg, Nicolae, op. cit., p. 301;
[142] Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 24; Francesco Griselini, op. cit., p. 149; Luminiţa Wallner-Bărbulescu, Documente inedite privind existenţa şi evoluţia breslelor din Lugoj în secolul al XIX-lea, în „Banatica”, nr.10, Reşiţa, 1990;
[143] Ioan Munteanu, Banatul istoric,1867-1918.Aşezările. Populaţia, vol.1, Ed.Excelsior Art, Timişoara, 2007, p. 103;
[144] Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 195;
[145] Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990, p.129;
[146] Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 195;
[147] Ştefan Lemny, op. cit., p. 129;
[148] Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 195;
[149] Ibidem;
[150] Tobias Schwanger, Evreitatea la Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj , 2001, p. 12;
[151] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.254 şi 301;
[152] Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.15;
[153] Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident: Ţările Românela ânceputul epocii moderne (1800-1804), Bucureşti, Ed. Humanitas, 2009, p. 243;
[154] Francesco Griselini, op. cit., p. 179;
[155] J. J. Ehrler, op. cit., p. 49;
[156] J.K. Steube, op. cit., p. 112;
[157] Francesco Griselini, op. cit., p. 176;
[158] Ibidem, p. 179;
[159] Ibidem, p. 183;
[160] Ibidem, p. 174;
[161] J.K. Steube, op. cit., p. 104 şi 114;
[162] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.226;
[163] Ibidem, p. 192;
[164] Ibidem, p. 220;
[165] Ibidem, p. 241;
[166] Ibidem, p. 189;
[167] Ibidem, p. 292;
[168] Francesco Griselini, op. cit., p. 150;
[169] Ibidem, p.226;
[170] Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p. 35;
[171] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.292;
[172] Ibidem, p. 267;
[173] Ibidem, p. 254;
[174] Ibidem, p. 267;
[175] Ibidem, p. 267-269;
[176] Ibidem, p. 254;
[177] Ibidem, p. 198;
[178] Ibidem, p. 289;
[179] Ibidem, p. 254;
[180] Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Academia Română, Studii şi cercetări, XL, Bucureşti, 1940, p. 107;
[181] J.K. Steube, op. cit., p. 120;
[182] Ehrler, J. J. , op. cit., p. 99;
[183] Griselini, Francesco, op. cit., p. 184;
[184] Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p. 88 şi următoarele;
[185] Ioan Munteanu; Rodica Muntean, Timiş-Monografie, Ed.Marineasa, Timişoara, 1998, p. 254;
[186] Nicolae Iorga, op. cit., p. 90;
[187] Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p.96;
[188] Ibidem, p. 88 şi următoarele;
[189] Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.16;
[190] J.K. Steube, op. cit., p. 96;
[191] Francesco Griselini, op. cit., p. 164;
[192] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.193;
[193] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.193;
[194] Francesco Griselini, op. cit., p. 172;
[195] J. J. Ehrler, op. cit., p. 37;
[196] Griselini, Francesco, op. cit., p. 189;
[197] V. V. Muntean, op. cit., p. 192;
[198] J.K. Steube, op. cit., p. 96;
[199] Ibidem, p. 116;
[200] Francesco Griselini, op. cit., p. 164;
[201] J.K. Steube, op. cit., p. 96;
[202] Vezi Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit.;
[203] Ehrler, J. J., op. cit., p. 45;
[204] Vezi J.K. Steube, op. cit.;
[205] Pentru o multitudine de perspective privind legătura dintre istorie şi mîncare vezi Montanari, Massimo, Foamea şi abundenţa. O istorie a alimentaţiei în Europa, Editura Polirom, Iaşi, 2003; vezi Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit.;
[206] Vezi J. J. Ehrler, op. cit.;
[207] Vezi Francesco Griselini, op. cit.;
[208] Vezi J.K. Steube, op. cit.;
[209] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.186;
[210] Ibidem, p. 200;
[211] Ibidem, p. 210;
[212] Ibidem, p. 60;
[213] Ibidem, p. 205;
[214] Ibidem, p. 220;
[215] J. J. Ehrler, op. cit., p. 122;
[216] Francesco Griselini, op. cit., p. 157;
[217] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.291;
[218] Ibidem;
[219] J.K. Steube, op. cit., p. 70;
[220] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.207;
[221] Ibidem, p. 263;
[222] Ibidem, p. 300;
[223] J. J. Ehrler, op. cit., p. 48;
[224] Francesco Griselini, op. cit., p. 174;
[225] J.K. Steube, op. cit., p. 112;
[226] Neagu Djuvara, op. cit., p. 258;
[227] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 190;
[228]Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.290;
[229] J.K. Steube, op. cit., p. 116;
[230] Ibidem, p. 96;
[231] Ştefan Lemny, op. cit., p. 76;
[232] J.K. Steube, op. cit., p. 97;
[233] Francesco Griselini, op. cit., p. 174;
[234] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.205;
[235] J.K. Steube, op. cit., p. 85;
[236] Ibidem, p. 97;
[237] Ştefan Lemny, op. cit., p. 90;
[238]J.K. Steube, op. cit., p. 118 şi 33;
[239] Francesco Griselini, op. cit., p. 185;
[240] Vezi J.K. Steube, op. cit.;
[241] Ibidem, p. 96;
[242] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.290;
[243] Ibidem, p.280;
[244] Francesco Griselini, op. cit., p. 164;
[245] Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, Editura Banatul Editura Artpress, Timişoara, 2005, vol.II/2, p.21;
[246] J.K. Steube, op. cit., p. 82;
[247] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit. p. 220 şi 290;
[248] Ibidem, p.187;
[249] Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj? , op. cit.;
[250] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.311;
[251] J.K. Steube, op. cit., p. 31 şi 81;
[252] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.202 şi 228;
[253] Ibidem, p. 256;
[254] Ibidem, p. 197;
[255] Ibidem, p. 304;
[256] de exemplu Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 193;
[257] Ibidem, p. 184;
[258] Ibidem, p. 302;
[259] Ibidem, p. 252;
[260] J.K. Steube, op. cit., p. 90;
[261] Ibidem, p. 58;
[262] Stoica de Haţeg, Nicolae, op. cit., p.230;
[263] Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 71;
[264]Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 238;
[265] Ibidem, p. 261;
[266] Neumann, Victor, op. cit., p. 106;
[267] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 239;
[268] Ibidem, p. 255 şi 300;
[269] J. J. Ehrler, op. cit., p. 93;
[270] J.K. Steube, op. cit., p. 117;
[271] J. J. Ehrler, op. cit., p. 101;
[272] Victor Neumann, op. cit., p. 106;
[273] Tobias Schwager, op. cit., p. 12;
[274] Francesco Griselini, op. cit., p. 158;
[275] Ibidem, op. cit., p. 158;
[276] Heinrich Lay, op. cit., p. 32;
[277] Nicolae Iorga, op. cit., p. 108;
[278] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 230;
[279] J.K. Steube, op. cit., p. 47;
[280] J. J. Ehrler, op. cit., p. 96.
