Banatul istoric a fost de la începutul Primului război mondial desemnat ca obiectiv de război de către diplomaţia sârbă şi diplomaţia română. Guvernul sârb şi-a propus ca obiectv principal de război eliberarea popoarelor iugoslave de sub stăpânirea austro-ungară şi crearea unui stat al tuturor jugoslavilor, întins până la frontierele etnice jugoslave. (N.B. Popović, 1994) Diplomaţia română, condusă cu mână de fier de către primul ministru I.I.C. Brătianu, în anii neutralităţii, a promovat o politică de apărare a intereselor naţionale române. În cursul tratativelor secrete cu Antanta şi-a stabilit obiectivul de război eliberarea românilor aflaţi sub stâpânirea austro-ungară. (Documents diplomatiques secrets russes 1914- 1917, 1928) Serbia şi România deveneau astfel aliate naturale contra Puterilor Centrale, dar, în acelaşi timp, se profila în perspectivă disputa pentru Banat. Bătălia diplomatică pentru Banat s-a declanşat la 3/16 mai 1915, ziua în care Constantin Diamandy, ministrul român la Petersburg, i-a prezentatat lui S.D. Sazonov revendicările teritoriale ale României. (Arhivele Naţionale ale României, fond personal Constantin Diamandy, dosar 105, f. 4) Tot la 3/16 mai 1915 delegaţia sârbă, formată din profesorii universitari Aleksandar Belić şi Liubomir Stoianović, i-a prezentat lui S. D.Sazonov, ministrul de externe al Rusiei, revendicările teritoriale ale Serbiei. (Dragoslav Šepić, 1960) Banatul a devenit mărul discordiei între România şi Serbia, pentru că Serbia avea pretenţii asupra regiunii de câmpie şi a văii Dunării, unde sârbii trăiau alături de alte etnii, iar România revendica Banatul întreg. Lupta pentru Banat, în cursul anilor 1915-1916, s-a desfăşurat prin presă şi activitatea diplomatică în sensul căutării sprijinului diplomatic al Marilor Puteri europene pentru realizarea idealurilor naţionale. Diplomaţiile română şi sârbă au evitat, în anii 1914-1916, negocieri bilaterale sau dispute pe tema drepturilor asupra Banatului, din cauza situaţiei grele în care se afla Serbia, dar şi pentru că prioritate avea lupta contra inamicului comun, Imperiul austro-ungar şi aliaţii săi, de înfrângerea cărora depindea şi soarta Banatului.
Diplomaţia română a obţinut recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor asupra spaţiului naţional românesc, inclusiv Banatul întreg, din partea Antantei cu care a semnat Convenţia politică şi militară, la 4/17august 1916. Serbia nu a obţinut de la Marile Puteri nicio garanţie scrisă privind revedicările ei naţionale, dar, spre deosebire de diplomaţia română, a continuat să lupte cu perseverenţă, în cursul anilor1916- 1918, pentru atragerea simpatiei opiniei publice şi a cercurilor politice şi militare aliate faţă de cauza naţională sârbă. Banatul s-a aflat în mijlocul atenţiei diplomaţiei sârbe şi în perioda în care nu se întrevedea sfîrşitul războiului. În proiectul privind viitoarele frontiere ale Jugoslaviei, elaborat de către Nikola Pašić, primul ministru şi ministrul de externe al Serbiei, în martie 1918, din cele 12 de pagini, câte cuprinde proiectul, 8 pagini sunt consacrate delimitării frontierei româno- sârbe în Banat. După încheierea armistiţiului, la 11 noiembrie 1918, pînă la 1 august 1919, bătălia diplomatică pentru Banat a fost susţinută de puternice campanii de presă, manifestări ale opiniei publice, prin manifestaţii, demonstraţii de protest, petiţii şi scrisori adresate guvernelor, celor două delegaţii guvernamentale la Conferinţa de Pace, în care se exprima sprijinul societăţii civile pentru efortul de a obţine dreptul la Banatul întreg ori la partea revendicată din Banat. Disputa pentru Banat se anunţa aprigă, mai ales după ce diplomaţia franceză a comunicat guvernelor interesate, la 26 decembrie 1918/6 ianuarie1919, că toate problemele teritoriale din Europa centrală şi de sud-est vor fi rezolvate la Conferinţa de Pace.
Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, spre deosebire de toate celelalte conferinţe şi congrese de pace de până atunci, trebuia să pună bazele unui nou cadru, în care urmau să se dezvolte statele şi popoarele din întreaga lume în perioada următoare. Obiectivul principal al Conferinţei de Pace era să rezolve problemele în litigiu şi să organizeze lumea pe principii noi, echitabile ca să se evite motivele pentru declanşarea de noi războaie locale sau generale. Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris era condusă de către premierul român Ion I. C. Brătianu. El şi-a ales colaboratorii cei mai apropiaţi şi devotaţi, precum Nicolae Mişu, Victor Antonescu, George Diamandy, generalul Constantin Coandă şi alţii. (David Spector Sherman, 1995) Alături de ei au fost invitaţi şi reprezentanţii românilor din provinciile de curând unite cu Regatul România: Alexandru Vaida Voevod pentru Transilvania, Constantin Crişan pentru Banat, Iancu Flondor pentru Bucovina şi Ioan Pelivan pentru Basarabia. (David Spector Sherman, 1995) În locul lui Take Ionescu, ca prim adjunct al şefului delegaţiei române, a fost numit Nicolae Mişu, ministrul României la Londra. (C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisiuc, 1983) Delegaţia română şi-a stabilit sediul la Legaţia României de la Paris, de pe bulevardul Champs Elysées nr. 77.(C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisiuc, 1983)
La Conferinţa de Pace care şi-a început lucrările preliminare la 30 decembrie/12 ianuarie 1919, Marile Puteri aliate au adoptat decizii care vor afecta micile state aliate, inclusiv România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. La 2/15 ianuarie 1919 s-a decis ca Marile Puteri aliate să aibă câte cinci delegaţi plenipotenţiari, iar micile state aliate câte unul, doi sau trei delegaţi plenipotenţiari. Regatul Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor a obţinut dreptul la trei delegaţi plenipotenţiari, probabil pentru că şi Muntenegru, la propunerea preşedintelui Woodrow Wilson, trebuia să primească dreptul la un delegat plenipotenţiar, iar România a primit doar dreptul la doi delegaţi plenipotenţiari.(Богдан Кризман, 1959) Delegaţia Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor a decis ca cei trei delegaţi plenipotenţiari să fie Nikola P.Pašić, şeful delegaţiei jugoslave, dr. Ante Trumbć, ministrul de externe în guvernul jugoslav şi dr. Milenko Vesnić, ministru la Paris. (Богдан Кризман, 1959) Cu scopul de a crea o bază durabilă pentru noile relaţii internaţionale, Conferinţa de Pace a înscris printre preocupările sale majore menţinerea şi consolidarea unităţii statelor aliate.(Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, 1987)
La 4/17 ianuarie 1919 la propunerea lui Arthur Earle of Balfour s-au format 58 de comisii pentru examinarea diferitelor chestiuni ce trebuiau urgent rezolvate şi cuprinse în tratatele de pace. S-a hotărât ca şi micile puteri să fie reprezentate în unele comisii, pentru că şi delegaţii lor, după cum spunea David Lloyd George, se cuvenea să fie puşi la lucru. (André Tardieu, 1921) Însă nici delegaţia română nici delegaţia jugoslavă nu aveau reprezentanţi în Comisia Teritorială Centrală, care se ocupa de chestiunile teritoriale, ori unicul diferend între cele două ţări era chestiunea Banatului, care astfel urma să fie rezolvată de către membrii altor delegaţii. Delegaţia română la Conferinţa de Pace a pregătit din timp Memoriul privind revendicările teritoriale ale României pe care urma să-l prezinte Conferinţei, memoriu bazat pe prevederile Convenţiei politice între Regatul România şi Antanta, semnat la 4/17 august 1916.(Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Bucureşti, fond Conferinţa de Pace, dosar 57, f. 62-78) România a prezentat, în faţa Conferinţei de Pace, revendicările sale teritoriale: Basarabia, Bucovina, Maramureş, Crişana, Transilvania şi Banat. Pentru toate aceste provincii şi ţinuturi guvernul român solicita frontiera care să le asigure libertatea existenţei administrativ-politice, economice şi a dezvoltării în consens cu conştiinţa lor naţională. Nu putea admite ca sutele de mii de soldaţi pe care i-a pierdut ţara, ca urmare a participării la război, alături de Puterile Aliate, pagubele pe care le-au pricinuit Puterile Centrale României să aibă ca rezultat renunţarea, fie şi simbolică, la drepturile ce-i fuseseră recunoscute în 1916 de către Marii Aliaţi.
Guvernul român consideră că modul în care şi-a formulat revendicările este el însuşi o dovadă şi o garanţie suficientă a voinţei sale de a sacrifica, în scopul stabilirii unei păci durabile în lume, chiar şi aspiraţii dintre cele mai profunde şi mai legitime. Dacă ar fi revendicat toate teritoriile pe care locuiau românii, România ar deveni un stat artificial şi lipsit de unitate, a cărui dezvoltare economică ar fi întâmpinat dificultăţi, poate insurmontabile şi a cărui înfăţişare geografică ar fi fost sursă de conflicte fără număr şi fără sfârşit cu statele vecine cu care ea dorea să trăiască într-o atmosferă de încredere reciprocă, de respectare a drepturilor şi a bunelor relaţii de vecinătate. S-a atras atenţia că principiul naţionalităţilor nu putea fi aplicat riguros pentru că ar bulversa centrul şi de sud-estul Europei, unde era foarte greu să se traseze linii de demarcaţie între teritoriile ocupate de diverse etnii. România nu solicita teritorii locuite masiv de românii de dincolo de Dunăre, Nistru şi Tisa. Dacă s-ar respecta principiul naţionalităţilor, atunci România ar fi putut revendica teritorii cuprinse între Nistru şi Nipru, între valea Timocului şi valea Moravei, malul bulgăresc al Dunării, câmpia Tisei, o parte din Macedonia, teritorii pe care locuiau sute de mii de români.
România solicita tuturor statelor vecine să arate aceeaşi moderaţie şi să facă aceleaşi sacrificii în interesul păcii, al dezvoltării libere a popoarelor şi al progresului economic al Europei. Concret, graniţele cerute de guvernul român cuprindeau, în afară de Regatul României şi de Basarabia, Transilvania propriu-zisă cu o parte din comitatele din Ungaria (în total 85 000 km2); Banatul (28 000 km2); Bucovina (10 000 km2). Pentru fiecare din aceste regiuni, guvernul român prezintă motivaţii complexe, economice, geografice, strategice, etnografice, cuprinse în anexa documentului. România revendica Banatul, un teritoriu pe care trăiau de secole 600 000 de români, alături de germani, sârbi şi maghiarişi alte etnii.
Guvernul român considera că nu se putea face o deosebire între zona în care populaţia românească deţinea majoritatea absolută, cea în care avea o majoritate relativă şi cea în care era o minoritate importantă, ca să se traseze o linie de frontieră de la Dunăre la Mureş. După opinia cercurilor politice româneşti, aceasta ar fi o greşeală primejdioasă pentru că Banatul este o regiune geografică şi o provincie istorică ce formează un tot indivizibil. Se demonstra că Banatul era înconjurat din trei părţi de ape curgătoare mari care formează o frontieră naturală şi-l separă de ţinuturile din jur. Zona de munte şi de câmpie erau complementare, locuitorii lor făcând schimb de produse. Reţeaua de comunicaţii pe apă şi pe uscat nu putea fi avantajos organizată în Banat decât pe ansamblul provinciei şi trasarea unei frontiere artificiale ar secţiona căile de comunicaţii şi ar anula eforturile depuse timp de două sute de ani pentru dezvoltarea lor. Împărţirea Banatului ar duce la anularea avantajelor pe care le oferă marile cursuri de apă pentru dezvoltarea comerţului.
Dacă, în ciuda argumentelor istorice şi economice, se dorea, totuşi, împărţirea Banatului printr-o frontieră etnografică, în memoriul românesc se aprecia că aceasta era imposibil de realizat, din cauza amestecului de diferite etnii. Impărţirea Banatului ar crea iredentisme pentru că de o parte şi alta a frontierei ar rămâne zeci de mii de români în Serbia şi sârbi în România. Era respinsă şi ideea cedării sud-vestului Banatului, revendicat de Serbia pentru protecţia Belgradului, deoarece se considera că armamentul modern, mai ales artileria grea, anula avantajele construirii de fortificaţii în faţa unor localităţi importante. Guvernul român considera că Dunărea era o frontieră naturală care garanta pacea între cele două state, în schimb o frontieră arbitrar trasată ar provoca, inevitabil, conflicte imposibil de soluţionat pe cale paşnică. Acordându-se Serbiei dreptul de a depăşi frontiera dunăreană pentru a i se garanta acestui stat o aşa-zisă limită etnografică, sperând să-şi obţină prin această concesie un temei pentru stabilirea păcii între popoare, nu se va ajunge, în fapt, decât la dezorganizarea economică, la stoparea dezvoltării unei întregi regiuni şi la conturarea de noi conflicte.(BAR, fond Alexandru Lapedatu, vol.II, Conferinţa de Pace, f. 1-18)
Consiliul celor zece a permis statelor mici să-şi expună revendicările teritoriale scris şi apoi în faţa membrilor Consiliului. La cererea şefului delegaţiei române Ion I. C. Brătianu, Consiliul celor zece a fost de acord să-i invite pe delegaţii plenipotenţiari români şi sârbi ca să-şi prezinte revendicările împreună, la 31 ianuarie/13 februarie 1919, la orele 15. (David Spector Sherman, 1995) Delegaţii plenipotenţiari români, Ion I.C.Brătianu şi Nicolae Mişu, au fost primiţi în Sala Orologiului, de la sediul Ministerului de Externe al Franţei, unde îşi ţinea de obicei şedinţele Consiliul celor zece. Alături de Georges Clemenceau erau prezenţi Stephen Pichon, Philippe Berthelot, David Lloyd George, Artur James Balfour, Allen Leeper, Harold Nicholson, Vittorio Orlando, Giorgio Sydney Sonnino, Luigi Aldrovandi Marescotti, Chinda, Makino, Woodrow Wilson, Robert Lansing, David Hunter Miller, Arthur Frazier, Clive Day şi Charles Seymour. (David Spector Sherman, 1995) Ion I.C. Brătianu a prezentat un document masiv, intitulat La Roumanie devant la congres de la paix. La question du Banat de Temeshvar pe care l-a citit. (David Spector Sherman, 1995) Acest document prevedea, printre altele: dreptul la întregul Banat, după cum se garantase prin Alianţa din 1916 de către „cei trei Mari Aliaţi ai noştri”.(David Spector Sherman, 1995) Delegaţia jugoslavă a întârziat pentru că invitaţia de a se prezenta în faţa Consiliului celor zece ca să-şi prezinte revendicările a fost trimisă abia la 31 ianuarie/13 februarie 1918, ora 11, la Legaţia Serbiei la Paris (Bogdan Krizman, Boguslav Hrabak, 1960), iar Milenko Vesnić a predat-o imediat lui Nikola Pašić care a convocat delegaţia jugoslavă la ora 12. S-a discutat despre revendicările jugoslave cu privire la Banat. După ce delegaţii şi-au prezentat punctele de vedere privind chestiunea Banatului, s-a hotărât de comun acord să fie revendicate frontierele expuse în proiectele de delimitare a frontierelor noului stat unitar jugoslav elaborate în cursul războiului, cu respectarea principiului naţionalităţii şi a dreptului la autodeterminare a popoarelor.(Bogdan Krizman, Boguslav Hrabak, 1960) Delegaţia sârbă a fost invitată în sală după ce I.I.C.Brătianu şi-a încheiat discursul. Georges Clemenceau a dat cuvântul delegatului sârb Milenko Vesnić care a declarat că ,,delegaţia sârbă nu recunoaşte tratatul secret al României cu Antanta pentru că Serbia nu l-a semnat’’ şi, spre deosebire de România, a subliniat că: „Noi ne sprijinim pe principiul naţionalităţii şi dreptăţii”. (Богдан Кризман, 1959)A prezentat argumente istorice în favoarea revendicărilor sârbe în Banat şi a recomandat ca Marile Puteri să ţină cont de aspiraţiile legitime ale poporului sârb. Ante Trumbić, care a rostit un discurs în care arăta, în numele guvernului Regatului Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor, că […] ,,Noi nu cerem Banatul întreg pentru statul nostru. Revendicările noastre nu se referă la toate cele trei comitate, ci doar la Torontal, Timiş şi o mică parte a Caraş-Severinului, la sud, lângă Dunăre. Acest teritoriu în litigiu se mărgineşte la nord pe râul Mureş, la vest cu Tisa, la sud cu Dunărea, iar la est cu o linie de la Dunăre la sud până la Mureş, la nord şi la est de Vârşeţ şi Timişoara. […] Elementului sârbesc trebuie adăugaţi încă câteva mii de alţi slavi. Sârbii sunt elementul cel mai puternic în comitatul Torontal, în sud-vestul comitatului Timiş şi în acea mică parte a comitatului Caraş-Severin lângă Dunăre”.(Богдан Кризман, 1959) A propus să se ţină cont şi de voinţa populaţiei locale care să fie consultată prin plebiscit în care stat doreşte să trăiască. G.Clemenceau l-a întrerupt pe A. Trumbić şi i-a dat cuvântul lui I.I.C.Brătianu pentru a-şi exprima părerea despre propunerea sârbă. Ionel I.C.Brătianu i-a răspunslui Ante Trumbić: „Pentru noi această problemă nu există, ea a fost definitivată prin tratat”.(Богдан Кризман, 1959) G.Clemenceau a insistat ca Brătianu să răspundă dacă acceptă sau nu propunerea lui Trumbić. Ion I.C.Brătianu a răspuns că se va gândi pentru că în acel moment nu avea un răspuns. Ante Trumbić a continuat: ,,Poporul nostru şi românii niciodată nu au avut lupte între ei şi întotdeauna au trăit în prietenie. Nici azi nu există alte diferende care ar putea să ameninţe viitoarele relaţii de prietenie între cele două popoare, în afară de diferendul din Banat. Trebuie ca şi acest unic diferend să se elimine pe baza dreptului şi respectarea drepturilor reciproce. Propunerea domnului Brătianu care revendică pentru România, Banatul întreg, nu poate să rezolve diferendul mulţumitor”.(Богдан Кризман, 1959) N. Pašić a arătat harta oficială a guvernului austriac din anul 1853 privind teritoriul Voivodinei. Într-adevăr, pe harta din anul 1853 în majoritatea localităţilor din regiunea revendicată de jugoslavi trăia populaţia sârbă, alături de alte naţionalităţi. Ion I.C.Brătianu a respins această propunere pentru că revendica Banatul întreg şi se baza pe convenţia semnată de către reprezentanţii Marilor Puteri care garanta României frontiera la Tisa. În consecinţă, el a propus să se retragă trupele sârbeşti şi ca Banatul să fie ocupat de trupele aliate până la încheierea păcii. Milenko Vesnić şi-a exprimat regretul că „domnul Brătianu a ridicat această problemă. Trupele sârbeşti au intrat în Banat ca să elibereze fraţii. Ele se află aici în ţara lor şi nu se pot retrage. Trupele sârbeşti se află sub comanda Armatei Balcanice”.(Богдан Кризман, 1959) Când şi-a încheiat Milenko Vesnić scurta pledoarie, delegaţii plenipotenţiari români şi jugoslavi s-au retras, iar membri Consiliului celor zece au continuat şedinţa şi au tras concluzia că încă o problemă greu de rezolvat, dat fiind diferendul între doi mici aliaţi care s-au sacrificat pentru cauza comună a Aliaţilor se afla pe agenda de lucru a Comisiei Teritoriale Centrale..
La 18 ianuarie/1 februarie 1919 delegaţii plenipotenţiari români însoţiţi de experţii români Alexandru Lapedatu şi Constantin Brătianu s-au prezentat la ora 15 în cabinetul lui Stephen Pichon, ca să expună în faţa Consiliului celor zece revendicările teritoriale ale României. Şeful delegaţiei române a citit memoriul privind revendicările teritoriale ale României şi în timpul discuţiilor a cerut aprobarea ca România să ocupe imediat teritoriile revendicate cu excepţia Banatului şi Dobrogei pe care a propus să le ocupe trupele aliate. David Lloyd George şi-a exprimat părerea că despre Banat nu se poate discuta în absenţa delegaţiei sârbe.(David Spector Sherman, 1995) Consiliul celor zece a decis după retragerea lui Brătianu la 18 ianuarie/1 februarie 1919 să formeze o Comisie pentru studierea problemelor teritoriale legate de România, să înceapă deliberările în legătură cu cererile lui Ion I.C.Brătianu şi după aceea să întocmească un raport care va fi examinat şi va servi ca bază pentru delimitarea frontierelor noi ale României.
Comisia pentru problemele româneşti avea ca preşedinte pe André Tardieu, preşedintele Comisiei Teritoriale Centrale a Conferinţei de la Paris. Comisia pentru studierea problemelor teritoriale legate de România, a fost însărcinată să se pronunţe asupra obiectivităţii revendicărilor teritoriale ale României şi avea obligaţia să examineze argumentele istorice, etnografice, geografice, economice, strategice şi de comunicaţie care stau la baza revendicării teritoriilor eliberate de sub jugul austro-ungar, a Dobrogei de sud şi a Basarabiei. Consiliul celor zece a numit 8 experţi la 21 ianuarie/3 februarie 1919 pentru a lucra în Comisia pentru studierea problemelor teritoriale legate de România. Franţa i-a numit în această comisie ca experţi pe André Tardieu şi Jules Laroche, Marea Britanie a numit pe sir Eyre Crowe şi Allen W.A. Leeper, Statele Unite ale Americii i-au numit pe Clive Day şi Charles Seymour, iar Italia i-a numit pe Giacomo De Martino şi pe contele Vannuteli Rey. Această comisie a fost însărcinată şi cu studierea problemelor teritoriale ale Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Actele oficiale cuprinzând revendicările României şi ale Serbiei au fost înaintate la prima lor şedinţă, la 26 ianuarie/8 februarie 1919.(Богдан Кризман, 1959)
Guvernele Franţei, Marii Britanii şi ai S.U.A. au creat comisii de experţi care au studiat realităţile etnice, economice, de comunicaţie şi istorice din centrul şi sud-estul Europei, având în vedere şi perspectiva dispariţiei de pe harta politică a Imperiului austro-ungar, pe care şi diplomaţia germană îl considera „om bolnav” şi „muribund”, deşi, până târziu, în martie 1918, nu se hotărâseră să lichideze bătrânul imperiu şi să satisfacă dreptul popoarelor asuprite la autodeterminare naţională. Aceste comisii de experţi au elaborat studii şi planuri pentru rezolvarea problemelor teritoriale din centrul şi sud-estul Europei, având în vedere că în această parte a Europei trăiau multe popoare mici care aveau fiecare propriile revendicări naţionale, opuse revendicărilor naţionale ale vecinilor. Experţii francezi, britanici şi americani au studiat şi problema împărţirii Banatului între România şi Serbia, ambele state fiind aliate cu Antanta contra Puterilor Centrale. Banatul a fost atribuit României de către Antanta prin Convenţia secretă semnată la 4/17 august 1916, dar şi Serbia trebuia să fie răsplătită pentru efortul şi sacrificiile făcute pentru cauza comună, pentru contribuţia la înfrângerea Puterilor Centrale. De aceea revendicările României şi ale Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor asupra Banatului reprezentau o problemă foarte dificil de rezolvat. Americanii şi britanicii erau pentru împărţirea Banatului între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Francezii erau de acord cu ei cu condiţia să fie recunoscută unirea Basarabiei cu România, ca o recompensă pentru împărţirea Banatului, iar italienii doreau ca Banatul întreg să fie atribuit României. Confruntaţi cu opoziţia celorlalţi membrii ai comisiei pentru studierea problemelor teritoriale legate de România, delegaţii italieni au fost şi ei de acord cu împărţirea Banatului, dar cu condiţia să se recunoască unirea Basarabiei cu România.(Davis Spector Sherman, 1995)
La şedinţa Consiliului Suprem, la 5/18 februarie 1919, delegaţia jugoslavă şi-a prezentat pe larg revendicările teritoriale. Milenko Vesnić a fost principalul purtător de cuvânt al delegaţiei iugoslave. El a prezentat istoria luptei pentru unitate naţională jugoslavă cu scopul de a demonstra necesitatea ca toţi jugoslavii să fie cuprinşi între frontierele Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. A atras atenţia că unirea jugoslavilor era în concordanţă cu obiectivele Marilor Aliaţi în marele război dar şi cu interesele lor de după încheierea războiului. A reamintit că războiul a fost câştigat în numele a trei principii: naţional, al dreptului popoarelor la autodeterminare şi a drepturilor naţiunilor mici, adică trasarea frontierelor statelor mici conform cu realităţile etnice pe teren că fiecare popor are dreptul să aleagă în care şi ce fel de stat doreşte să trăiască şi că micile naţiuni au în esenţă drepturi egale cu cele mari. Milenko Vesnić s-a opus cu hotărâre tratatelor secrete şi a negat legitimitatea respectării tratatelor secrete de la Londra şi Bucureşti prin care Antanta a oferit Italiei, respectiv României teritorii considerate de diplomaţia sârbă ca spaţiu naţional iugoslav. Despre Banat, a vorbit pe scurt şi a cerut ca patria sa să obţină Câmpia Banatului având în vedere argumentele etnice, geografice şi economice, dar a exprimat şi acordul de a se permite populaţiei locale să decidă liber ce cetăţenie doreşte.(Богдан Кризман, 1959)
În a doua jumătate a lunii februarie 1919 comisia de experţi a elaborat proiectul viitoarelor frontiere ale României şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu excepţia frontierei cu Italia şi a decis să-şi folosească împuternicirea de a putea primi în audienţă reprezentanţii popoarelor despre a căror interese urma să adopte decizii. La Paris, alături de delegaţia oficială a României, se aflau personalităţi marcante, în frunte cu Take Ionescu, Octavian Goga, părintele Vasile Lucaciu care aveau o influenţă deosebită în mediile diplomatice şi în opinia publică franceză, dar aveau opinie diferită cu privire la problema Banatului. A.Vaida-Voevod şi C.Brediceanu s-au întâlnit, la 7/20 februarie 1919 cu T.Ionescu la Paris şi timp de două ore au discutat despre necesitatea armonizării celor două opinii asupra Banatului pentru că altfel se oferă argumente celor care susţin teza jugoslavă privind necesitatea împărţirii acestei regiuni. T.Ionescu le-a explicat că tratatul dintre România şi Antanta a fost invalidat prin Pacea de la Bucureşti şi a reclama Banatul întreg este o încercare zadarnică pentru că ,,prin sforţările ce le-am face am risca numai să pierdem ce, de altcum, am putea salva”.(Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Al.Vaid- Voevod, dosar 32,/1919, f. 1) O.Goga ,,fără a se indentifica cu Take.Ionescu, recitează urbi et orbi aceleaşi păreri”, scrie Al.Vaida-Voevod lui I.Maniu. ”.(Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Al.Vaida Voevod, dosar 32,/1919, f. 2) După opinia lui Al.Vaida-Voevod, cei care urmau să decidă soarta Banatului nici nu ştiau unde se află regiunea disputată de români şi sârbi. Lloyd George l-a intrebat pe I.I.C.Brătianu, la 18/31 ianuarie 1919, ,,que est que ce le Banat?”.”.(Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Al.Vaida Voevod, dosar 32,/1919, f. 3) Vineri, 21 februarie 1919, I.I.C.Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod şi generalul Constantin Coandă l-au vizitat pe Jean Marie Stephen Pichon şi au reiterat punctul de vedere românesc cu privire la Banat, apoi au cerut ca armata sârbă să evacueze Banatul.”.(Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Al.Vaida Voevod, dosar 32,/1919, f. 7) Sâmbătă, 9/22 februarie 1919, în faţa Comisiei pentru studierea problemelor teritoriale legate de România, au fost invitaţi delegaţii plenipotenţiari români pentru consultări, pentru că membrii comisiei teritoriale nu se puteau pune de acord cu linia de demarcaţie între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Alături de I.I.C.Brătianu au participat N.Mişu, A.Vaida-Voevod, C.Diamandi, C.Brătianu, I.Pillat, A.Lapedatu şi C. Brediceanu.”.(Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Al.Vaida Voevod, dosar 32,/1919, f. 8) O problemă deosebită o reprezenta amestecul de populaţie română, sârbă, germană, maghiară din centrul Banatului respectiv din comitatul Timiş. Ion I.C.Brătianu nu a negat statistica populaţiei, dar a atras atenţia Comisiei teritoriale asupra faptului că în caz că sârbii vor ocupa partea de Banat ce li oferă, se va amplifica iredentismul latent al românilor care trăiau pe Valea Timocului din Serbia de nord-est. André Tardieu l-a întrebat pe şeful delegaţiei române, de ce este atât de ostil împotriva unei frontiere artificiale cu Serbia, în timp ce solicită o frontieră artificială cu Ungaria, un stat inamic. Brătianu a replicat că naţiunea română este integral înconjurată de slavi, cu excepţia frontierei ungare. Existenţa unei frontiere naturale puternice cu statele slave, Dunărea, Nistrul şi Tisa era o necesitate strategică pentru Româniadupă opinia lui I.I.C.Brătianu. Pretenţiile Serbiei de a avea un cap de pod pentru protecţia Belgradului era după părerea lui Ion I.C.Brătianu, o acţiune ofensivă şi nu una defensivă. El a spus că România va acorda drepturi minorităţii sârbeşti care dorea să rămână în Banat şi dacă i se va cere va semna un tratat în acest sens, dacă principiul acestor garanţii va fi adoptat de tratatele generale de pace cu alte popoare. A comparat diferendul româno-jugoslav asupra Banatului cu „un dinte ce trebuie extras”, după care Serbia va avea relaţii de prietenie cu România, de care avea nevoie şi care mai mult i-a fost de mare ajutor. Brătianu a refuzat categoric organizarea unui plebiscit în Banat aşa cum a propus dr. Ante Trumbić, la 31 ianuarie/13 februarie 1919.(David Spector Sherman, 1995)
La invitaţia Comisiei penru studierea problemelor teritoriale legate de România, delegaţia iugoslavă urma să se prezinte la sediul Ministerului de Externe al Franţei la 12/25 februarie, ora 15. Înainte de a se prezenta în faţa membrilor Comisiei teritoriale în dimineaţa zilei de 12/25 februarie 1919, delegaţii jugoslavi s-au consultat ce atitudine să adopte şi au decis să susţină revendicărle cuprinse în Memoriul asupra revendicărilor teritoriale ale Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.(Bogdan Krizman, Boguslav Hrabak, 1960) Memoriul cuprinde revendicările în concordanţă cu principiile proclamate în cursul primului război mondial de către Marii Aliaţi, care constituiau temelia pentru stabilirea unei păci drepte şi durabile. Se prezintă evoluţia relaţiilor internaţionale la începutul secolului al XX-lea, care au dus la izbucnirea crizelor europene. Au fost prezentate tendinţele expansioniste ale Germaniei şi Austro-Ungariei spre Balcani şi Orientul Apropiat, în opoziţie cu interesele Triplei Înţelegeri şi a Serbiei. S-a reamintit că preşedintele S.U.A. şi primul-ministru britanic au declarat, la începutul anului 1918, că ţările lor au intrat în război pentru a garanta tuturor popoarelor pacea bazată pe dreptul fiecărui popor de a-şi decide soarta. Între popoarele care au făcut mari sacrificii pentru înfrângerea militarismului prusac se aflau sârbii şi voluntarii jugoslavi care au contribuit decisiv, în toamna anului 1918, la capitularea Bulgariei, Turciei şi a Austro-Ungariei. Sârbii, croaţii şi slovenii erau hotărâţi să trăiască într-un singur stat. Deoarece cele şase state vecine aveau pretenţii asupra spaţiului etnic jugoslav, în memoriul delegaţiei jugoslave s-a pus accent pe respectarea principiului naţionalităţii, pe baza căruia s-a cerut ca între hotarele noului stat să fie cuprinşi cât mai mulţi slavi de sud. În ceea ce priveşte delimitarea frontierei în Banat, autorii memoriului au susţinut că Banatul nu era unitar geografic, economic şi etnic, ba, dimpotrivă, că era compus din două părţi separate, geografic şi etnic, cu viaţă economică şi căi de comunicaţii diferite. Cele două părţi se constituiau din Banatul de câmpie şi cel de munte. Banatul de vest (de câmpie) se caracteriza prin faptul că toate râurile locului curg spre sud-vest şi fac din Belgrad un centru al navigaţiei şi comerţului. Se aduc şi argumente istorice ca să demonstreze caracterul sârbesc al Banatului, începând din perioada feudalismului timpuriu până în epoca modernă, ca de exemplu faptul că între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea Banatul a fost denumit Rascia, adică ,,ţara sârbilor”. S-a atras atenţia că din Banat s-a ridicat o pleiadă de intelectuali sârbi a căror activitate pe tărâm social, politic, cultural a contribuit la renaşterea culturii sârbe. Un alt argument se referea la existenţa a trei dieceze ortodoxe sârbe în Banat, cu 17 mănăstiri ctitorite de nobili sârbi. Argumentul forte era crearea Voivodinei sârbeşti, în 1849, care a cuprins întregul Banat, până la 1860. În document se menţiona că în comitatele Torontal şi Timiş sârbii, împreună cu ceilalţi 41 600 de slavi, cuprinşi la rubrica ,,diverşi” în recensământul populaţiei din Ungaria, în 1910 erau în total 311 255 slavi, faţă de 255 967 români.
Se recunoaşte că în Banatul de câmpie, pe care îl revendica Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, trăiau 1 042 058 persoane, dintre care 316 286 slavi, 309 889 germani, 212 396 români şi 194 876 maghiari, dar se argumenta că acest amestec de populaţii se datora încercărilor administraţiei austriece şi maghiare de a slăbi caracterul sârbesc al Banatului de vest. Pe baza acestor argumente, se considera că dreptul de posesie asupra Banatului revenea, exclusiv, Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. La acest memoriu s-a anexat o hartă a Banatului pe care a fost trasată linia de demarcaţie între Serbia şi România, propusă de guvernul sârb.(Bogdan Krizman, Boguslav Hrabak, 1960) La 12/25 februarie 1919 Comisia pentru problemele teritoriale româneşti a primit pe delegaţii plenipotenţiari sârbi şi a ascultat argumentele lor privind delimitarea frontierei jugoslavo-române în Banat. Delegaţii sârbi au respins argumentele lui Ion I.C.Brătianu. Profesorul Jovan Cvijić, cunoscut etnograf sârb, a spus că hărţile prezentate de Brătianu sunt contrafăcute pentru a ascunde adevăratul caracter etnic al Banatului. Totodată el a negat caracterul românesc al Krainei Timocului, susţinând că sârbii din acea vale se refugiaseră în Muntenia în secolul al XIV-lea, adoptaseră şi păstraseră limba română şi s-au întors în nord-estul Serbiei, când aceasta a fost eliberată de sub stăpânirea turcească. N. Pašić a remarcat că ei ar prefera să moară decât să se unească cu România. Fuziunea lor cu naţiunea sârbă e un fapt realizat, sublinia Pašić, el însuşi născut în oraşul Zaječar, în inima Văii Timocului.(David Spector Sherman, 1995) Milenko Vesnič a repetat acuzaţia făcută în faţa Consiliului Suprem la 18/31 ianuarie 1919 şi anume că Serbia nu ar trebui tratată ca România, un stat care îşi trădase loialitatea şi semnase o pace separată. România şi nu Serbia putuse să aleagă momentul propice pentru intervenţie, după ce se târguise pentru teritorii ce se cuveneau de drept Serbiei. Milenko Vesnić a repetat cererea înaintată Consiliului celor zece, la 5/18 februarie 1919, pentru organizarea unui plebiscit în Banat, care să hotărască linia de demarcaţie între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.(David Spector Sherman, 1995) Generalul Petar Pešić, şeful misiunii militare sârbe la Conferinţa de pace, a adus argumente în favoarea unui cap de pod pentru protejarea Belgradului.(David Spector Sherman, 1995)
În prima jumătate a lunii martie 1919 delegaţia jugoslavă a fost foarte activă, membrii ei având întâlniri şi convorbiri dese cu experţii americani, francezi şi englezi, dar nu şi cu cei italieni, de la care nu se puteau aştepta la ajutor din cauza diferendului jugoslavo-italian în Dalmaţia. Profesorul Jovan Cvijić era apreciat de experţii Marilor Aliaţi pentru vastele sale cunoştinţe despre geografia şi etnografia Europei centrale şi de sud-est. El avea o deosebită influenţă asupra membrilor Comisiei teritoriale care-i cereau sprijinul pentru rezolvarea unor probleme legate de delimitarea frontierelor noilor state central-europene. N.Pašić avea relaţii strânse cu André Tardieu, preşedintele Comisiei Teritoriale Centrale, de la care afla, confidenţial, despre lucrările acestei comisii. Generalul Petar Pešić avea strânse relaţii cu şefii misiunilor militare aliate. Profesorii Stanoje Stanojević şi Jovan Radonić aveau legături cu experţii Johnson şi Leeper, iar Ante Trumbić şi Iosip Smodlaka au întreţinut legături cu experţii britanici. Având în vedere relaţiile membrilor delegaţiei jugoslave, în cercurile diplomatice putem susţine că ei aveau prieteni influenţi, cu excepţia experţilor italieni Giacomo De Martino şi contele Vannutelly-Rey, care făceau mari greutăţi delegaţiei jugoslave şi, în schimb, acordau un sprijin substanţial delegaţiei române.
În cadrul Comisiei pentru studierea problemelor teritoriale legate de România s-a discutat mult, fiecare problemă era temeinic studiată, dar pentru că interesele Marilor Puteri erau diferite, adoptarea deciziilor era dificilă. Deciziile Comisiei teritoriale nu erau nici de jure, nici de facto, decisive, dar aceasta nu înseamnă că soluţia propusă pentru rezovarea problemelor teritoriale nu era importantă, ba, dimpotrivă, pe baza acesteia Consiliul Miniştrilor de Externe şi apoi Consiliul celor Patru Mari adoptau decizia finală. Experţii italieni, care doreau ca sârbii să renunţe la portul Fiume în favoarea Italiei, au propus să se cedeze Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor partea de vest a Banatului, încluzând însă întregul comitat Torontal, apropape întregul comitat Timiş şi sud-vestul comitatului Caraş-Severin. Experţii francezi şi britanici au făcut propuneri mai realiste, în sensul împărţirii Banatului pe un traseu apropiat de graniţa de astăzi. În final, s-a luat în considerare propunerea franceză care trasa linia de demarcaţie între România şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor pe un traseu apropiat de graniţa actuală. (Ioan Munteanu, 1997)
Zvonurile care circulau în cercurile diplomatice şi în presă încurajau, deopotrivă, speranţele delegaţiilor, română şi sârbă. Fiecare credea că disputa pentru Banat se va tranşa în favoarea sa. Stojan Protić, primul ministru jugoslav a declarat corespondentului ziarului Times, la 23 februarie/8 martie 1919: ,,Frontierele noastre spre Banat vor fi fixate după principiile stabilite de preşedintele Wilson; noi ne aflăm în faţa cererilor României, care are şi ea în buzunar, ca şi Italia, un tratat secret, deci, deşi, după informaţii sigure, Aliaţii nu le ia în seamă. Pretenţiile româneşti asupra Banatului situat la vest de zona de munte sunt cu totul nejustificate căci superioritatea numerică a sârbilor în apusul Banatului a rezistat tuturor sforţărilor făcute de germani şi unguri în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea pentru a respinge pe sârbi peste Dunăre. Unele din amintirile noastre istorice dintre cele mai nobile se leagă de Banat”.(Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 8/1919, f.76) Lucrările Conferinţei de Pace de la Paris sunt ţinute în cel mai mare secret, îşi informa cititorii ziarul Universul, la 25 februarie/10 martie şi aprecia că, aproape nimic, nu se comunică presei pentru informarea opiniei publice. Cititorii români erau asiguraţi că ,,domul Brătianu continua să susţină drepturile noastre integrale asupra Banatului. În cercurile apropiate de şeful Partidului Liberal se spune că domnia sa nu se va întoarce în ţară fără întreg Banatul”.(Universul, Bucureşti, an XXXVII, 1919, nr. 126, 25 februarie/ 10 martie, p. 1) După trei săptămâni de cercetări şi dezbateri, la 5/18 martie 1919, experţii au trasat o linie de demarcaţie care nu mulţumea niciuna din cele două părţi. României i s-a respins pretenţia la întregul Banat şi i s-au acordat doar două treimi din Banat, adică comitatele Caraş-Severin şi Timiş. Două linii principale de cale ferată au fost separate şi 83 000 români au rămas să trăiască în Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. În schimb aproximativ 65 000 de slavi, în majoritate sârbi au rămas să trăiască pe teritoriul iugoslav.(David Spector Sherman, 1995) Marele Stat Major francez şi-a rezervat dreptul de delimitare a frontierei la faţa locului.(David Spector Sherman, 1995) Delegaţia jugoslavă era mulţumită de ceea ce a obţinut, dar considera că nu e oportun să o spună public, în speranţa că va mai obţine unele rectificări de frontieră. Devenise clar că Timişoara e pierdută şi că doar plebiscitul ar putea da câştig de cauză părţii jugoslave, dacă alături de sârbi şi croaţi ar vota pentru unirea cu Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi populaţia neromânească din Câmpia Banatului. Sosise momentul ca delegaţia jugoslavă susţinută de guvernul jugoslav să solicite, la Conferinţa de Pace, organizarea plebiscitului pentru Timişoara şi comitatul Timiş. În acest sens, Stojan Protić îi telegrafia lui N.Pašić, de la Belgrad la Paris la 13/26 martie 1919.(Andrej Mitrović, 1975) La 2 aprilie 1919 a fost predată nota delegaţiei jugoslave în care se cerea plebiscit prin care locuitorii oraşului Timişoara să se pronunţe în ce stat doresc să trăiască. Plebiscitul era o armă cu două tăişuri pentru că, organizat în toate cele trei comitate din Banat, putea duce la pierderea teritoriului propus de Comisia teritorială spre a fi atribuit Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Când a propus organizarea plebiscitului la 25 februarie 1919 Milenko Vesnić se gândea probabil numai la plebiscit în oraşul Timişoara unde populaţia de naţionalitate maghiară, germană şi evreiască era majoritară şi se spera că va vota pentru alipirea oraşului Timişoara la Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.(Andrej Mitrović, 1975)
Experţii Marilor Puteri au reuşit, după două luni de activitate intensă, să întocmească documentul final la 6 aprilie 1919.(Andrej Mitrović, 1975) Documentul privind frontiera României a fost denumit Raportul 1, iar proiectul privind frontiera jugoslavă cu excepţia frontierei jugoslavo-italiene a fost denumit Raportul 2, fiecare cu o anexă în care erau cuprinse precizările privind linia frontierei, textele corespunzătoare articolelor viitorului acord de pace, tabele statistice privind situaţia etnică pe teren şi hărţile pe care sunt reprezentate liniile de frontieră propuse de Comisia teritorială. În ambele rapoarte era cuprins textul privind stabilirea frontierei în Banat.
Pentru apărarea drepturilor României asupra Banatului întreg s-a implicat şi regina Maria, care a făcut o călătorie la Paris şi Londra, la începutul lunii aprilie 1919. Într-un interviu, acordat revistei Lectures pour tous, regina Maria arată că poporul român a depus mari sacrificii materiale şi umane pentru realizarea idealului naţional şi victoria contra inamicului comun, Puterile Centrale. Regina Maria sublinia că aspiraţiile naţionale ale românilor sunt cunoscute şi că era convinsă că ele vor fi satisfăcute la Conferinţa de Pace, ,,dar este în joc o chestiune care ne stă la inimă, este vorba de Banat”.(Universul, Bucureşti, an XXVII, 1919, nr. 144, 28 martie/10 aprilie, p. 1) Regina Maria a înţeles că Marile Puteri vor hotărî la Paris soarta Banatului.
Comisia teritorială nu a acceptat nici linia de demarcaţie jugoslavă, nici revendicarea Banatului întreg de către România. Nu a acceptat nici declaraţia comună a reprezentanţilor României şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor că diferendul privind Banatul este o problemă româno-jugoslavă pe care cele două ţări o pot rezolva singure. (Andrej Mitrović, 1975) Experţii membrii ai Comisiei teritoriale în expunerea de motive au subliniat că au luat în considerare argumentul că Banatul este o regiune indivizibilă şi că au constatat că nu există nici o linie care să constituie o frontieră naturală pentru împărţirea acestei regiuni şi în consecinţă orice demarcaţie a frontierei este artificială şi ameninţă cu perturbarea întregii vieţi economice în Banat. Totuşi ei au constatat că în sud-vestul Banatului trăieşte o numeroasă populaţie jugoslavă care este strâns legată pe multiple planuri de Belgrad. Totodată au constatat că teritoriul din nord-vestul Banatului la confluenţa râului Mureş cu Tisa este etnic şi economic maghiar şi este legat de oraşul Szeged.(Andrej Mitrović, 1975) Având în vedere aceste constatări, Comisia teritorială a propus împărţirea Banatului între România, Ungaria şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Ungariei îi revenea colţul de nord-vest al Banatului, locuit predominant de maghiari, iar restul Banatului să fie împărţit între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor pe baza echilibrului numărului jugoslavilor şi românilor ce rămân de o parte şi alta a frontierei, adică s-a adoptat soluţia după care 75 000 de români să rămână pe teritoriul jugoslav şi 65 000 de sârbi, croaţi şi alţi slavi să rămână pe teritoriul românesc.(Andrej Mitrović, 1975)
România primea comitatul Caraş-Severin, aproape întregul comitat Timiş, cu oraşul Timişoara, dar fără oraşele Vârşeţ şi Biserica Albă şi nord-estul comitatului Torontal. Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor primea cea mai mare parte a comitatului Torontal, cu excepţia colţului de nord-vest atribuit Ungariei şi a părţii de nord-est, atribuită României, în schimb, primea sud-vestul comitatului Timiş, cu oraşele Vârşeţ şi Biserica Albă.(Andrej Mitrović, 1975) Comisia teritorială s-a orientat în adoptarea deciziei de a împărţi Banatul după principiul naţionalităţilor, dar cu respectarea şi a criteriilor economice şi de comunicaţie. Se poate constata că au fost acceptate revendicările teritoriale ale Serbiei, aproximativ linia de demarcaţie propusă în 1915 de istoricul Grgur Iakşici în broşura Le Banat.(Andrej Mitrović, 1975) N. Pašić era mulţumit, deşi nu încântat, cu ceea ce a obţinut Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor în Banat, susţine istoricul sârb Andrej Mitrović.
La 6 aprilie 1919 Comisia pentru studierea problemelor teritoriale legate de România şi-a încheiat lucrările şi a înmânat rapoartele Comisiei Teritoriale Centrale, care era condusă tot de către André Tardieu. După ce a studiat Rapoartele 1 şi 2, Comisia Teritorială Centrală le-a aprobat şi le-a trimis Consiliului Miniştrilor de Externe care le-a examinat, la 8 mai 1919. Frontiera româno-ungară a fost aprobată fără rezerve, iar pentru celelelate frontiere româneşti s-a decis amânarea discutării lor, până la o dată ulterioară.(David Spector Sherman, 1995)La 12 mai 1919 Consiliul celor Patru a hotărât ca toate frontierele României să fie aprobate până la 2 iulie 1919, ziua în care delegaţia austriacă urma să sosească la Paris pentru a primi tratatul de pace. (David Spector Sherman, 1995)
La şedinţa Consiliului miniştrilor de Externe la 23 mai 1919 s-a discutat şi despre Banat. La propunerea lui Stephen Pichon ca recomandările Comisiei Teritoriale Centrale să fie acceptate, Consiliul Miniştrilor de Externe a fost de acord în unanimitate să accepte această propunere.(XXX, Papers Relating to the Foreign Relations of the United States. The Paris Peace Conference, IV) S-a discutat despre hotarul din Bucovina şi s-a decis că România avea să piardă 18 % din Bucovina, în favoarea Poloniei. Apoi miniştrii de externe ai Marilor Puteri au discutat despre chestiunea Banatului. Robert Lansing a propus ca România să cedeze Bulgariei Cadrilaterul, iar Bulgaria să cedeze Serbiei o parte din Macedonia de est şi Serbia să cedeze României vestul Banatului. Această soluţie nu a fost acceptată de către Stephen Pichon pentru că delegaţia franceză s-a opus mereu acestei soluţii care putea stabili precedentul ca un stat aliat să cedeze un teritoriu unui stat inamic învins pentru a obţine un teritoriu în altă parte.Intransigenţa lui Lansing întârzia decizia finală cu privire la toate frontierele României.(David Spector Sherman, 1995)
În schimb, intransigenţa lui Ion I.C.Brătianu manifestată la Conferinţa de pace, în calitate de reprezentant al delegaţiilor statelor mici, nemulţumite de modul cum sunt tratate de către Consiliul Suprem, i-a iritat pe „cei patru mari”. La 9 iunie 1919 Woodrow Wilson şi David Lloyd George au propus să elimine România de la Conferinţa de Pace, dar Clemenceau şi Orlando l-au convins pe Wilson să-i permită lui Brătianu să-şi explice punctul de vedere, înainte de adoptarea unei asemenea decizii.(David Spector Sherman, 1995) La 10 iunie 1919 Brătianu a apărut în faţa Consiliului celor Patru şi a explicat motivele pentru care armata română se afla în Câmpia Tisei. David Lloyd George l-a întrebat pe Brătianu dacă a primit informaţii oficiale asupra frontierelor desemnate României. Brătianu a răspuns că nu a fost înştiinţat oficial, dar pentru el contau doar frontierele fixate prin Convenţia din 17 august 1916 garantate de Marii Aliaţi.(David Spector Sherman, 1995)Consiliul Miniştrilor de Externe i-a prezentat lui Ion I.C.Brătianu raportul Comisiei Teritoriale Centrale, la 11 iunie 1919. Brătianu a protestat şi a cerut să vadă minutele sesiunilor Comisiei pentru a afla justificările recomandărilor şi a considerat că este necesar ca guvernul său să hotărască asupra acceptării sau respingerii lor, întrucât Aliaţii repudiaseră clar Alianţa de care România se simţea încă legată. I s-a aprobat lui Brătianu să-l trimită în România pe Nicolae Mişu ca să prezinte în Consiliul de Coroană linia de frontieră româno-ungară propusă de Comisia Teritorială Centrală. (David Spector Sherman, 1995)Consiliul de Coroană a respins frontiera propusă şi a susţinut planul lui Brătianu de a rezista până la îndeplinirea tuturor pretenţiilor României. (David Spector Sherman, 1995) Consilul Suprem a aprobat graniţele României în Bucovina şi Banat fără să-l informeze şi pe Brătianu despre decizia pe care au adoptat-o.La 13 iunie 1919 s-a comunicat această decizie României şi Serbiei, fără ca cele două delegaţii să fie consultate.
După semanrea Tratatului de la Versailles la 28 iunie 1919 forul suprem al Conferinţei de pace a devenit Consiliul şefilor de delegaţii, sub preşedenţia lui Georges Clemenceau. La începutul lunii iulie 1919 o problemă importantă pentru Conferinţa de pace era reglementarea situaţiei din Ungaria, care se afla în plin război cu vecinii, ori trebuia încheiat şi un tratat de pace între Puterile Aliate şi asociate şi Ungaria ca stat învins în războiul modial. Pentru delegaţia sârbă problema Banatului în iulie 1919 nu mai era atât de importantă cum a fost în lunile februarie-martie 1919, dar tot se mai spera că se pot obţine rectificări ale liniei de demarcaţie stabilită de Consiliul Suprem la 13 iunie 1919. Mai ales partea sârbă a delegaţiei, în frunte cu Nikola Pašić, era preocupată ca să fie cuprinse între hotarele statului jugoslav cât mai multe sate bănăţene din comitatul Timiş cu populaţie sârbă. La 10 iulie 1919 a fost elaborată o notă, trimisă Consiliului şefior de delegaţi la 11 iulie 1919. În nota delegaţiei jugoslave se demonstra că linia de demarcaţie în Banat trasată de Consiliul Suprem va provoca conflicte, pentru că nu este nici istorică, nici etnică, nu satisface nevoile economiei, nici nevoile de comunicaţie şi este rezultatul ignorării dorinţei populaţiei oraşului Timişoara şi din împrejurimi care cer rezolvarea chestiunii Banatului prin plebiscit. Argumentele expuse în notă pentru acordarea părţii de vest a comitatului Timiş, Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor erau următoarele:
a) 70 %-80 % din populaţie o formează sârbii;
b) sârbii au luptat timp de secole pentru libertate;
c) că reţeaua de instalaţii hidrotehnice demonstrează că cererile iugoslave sunt legitime;
d) frontiera propusă nu are o bază etnică;
e) frontiera propusă taie de câteva ori aceleaşi linii de cale ferată.
S-a cerut că regiunea mai sus amintită să fie acordată Regatului Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor sau să se permită consultarea locuitorilor prin plebiscit. (Andrej Mitrović, 1975)Delegaţia sârbă nu a primit nici un răspuns la această notă, dar în schimb generalul Franchet D’Esperey a ordonat Comandamentului Suprem al armatei sârbe să retragă trupele sârbe, la vest de linia de demarcaţie stabilită de Consiliul Suprem. (Andrej Mitrović, 1975)Guvernul sârb nu era de acord să-şi retragă armata din judeţul Timiş până când mai existau speranţe ca să obţină o rectificare a liniei de demarcaţie în Banat. Delegaţia sârbă a elaborat, în acest sens, o notă la 16 iulie 1919 pe care a trimis-o Consiliului şefilor de delegaţii la 17 iulie 1919. S-a cerut ca ordinul de evacuare a Banatului central să fie anulat până la stabilirea definitivă a frontierei în Banat, Bačka şi Barania. (Andrej Mitrović, 1975)Nikola Pašić raporta, la 3/16 iulie 1919, premierului sârb Stojan Protić că „în Banat din cauza simpatiilor faţă de români stăm cel mai greu. Dar şi aici cred că vom îmbunătăţi câte ceva din graniţa trasată”. (Andrej Mitrović, 1975)
La întîlnirile cu Georges Clemenceau şi apoi cu mareşalul Foch la 19 iulie 1919 Pašić a cerut să se anuleze ordinul dat armatei sârbe de a se retrage dincolo de linia de demarcaţie.(Andrej Mitrović, 1975) Dar guvernul sârb nu a rezistat presiunilor din partea Franţei şi a început pregătirile pentru evacuarea armatei sârbe din comitatul Timiş, după 20 iulie 1919. Pericolul unui conflict armat cu România, a cărei armată obţinea succese militare în Ungaria, a obligat guvernul sârb să respecte ordinul generalului Franchet D’Esperey pentru că altfel intra în conflict armat cu Franţa şi Anglia şi, în aceste condiţii, nu era de dorit să-i provoace la luptă pe români.(Andrej Mitrović, 1975) Nikola Pašić a înţeles că, după semnarea Tratatului de la Versailles, Marile Puteri se grăbesc să rezolve problemele secundare pentru ele, dar principale pentru micile state aliate, „ne convine sau nu ne convine”.(Andrej Mitrović, 1975) Colonelul Danilo Kalafatović l-a informat, la 29 iulie 1919, pe generalul Petar Pešić, şeful misiunii militare sârbe la Paris că „Partea românească a Banatului trupele noastre au evacuat-o complet, la 15/28 iulie şi au predat comanda francezilor. Veţi primi prin poştă harta cu graniţa nouă trasată.”(Andrej Mitrović, 1975)
La 1 august 1919 Consiliul şefilor de delegaţii a confirmat decizia sa cu privire la fixarea frontierei româno-iugoslave în Banat. Chestiunea Banatului a fost astfel închisă definitiv spre nemulţumirea ambelor părţi interesate.(XXX, Papers Relating to the Foreign Relations of the United States. The Paris Peace Conference, VII) Ion I.C.Brătianu alături de care se aflau patrioţii români a continuat politica de rezistenţă şi nu a renunţat la ideea ca Banatul întreg trebuie să revină României conform dreptului istoric şi etnic. Nikola Pašić constata: „Graniţa care a fos trasată în Banat ca delimitare între popoarele sârb şi român, nu corespunde nici unei cerinţe care se pretează la trasarea frontierei între cele două state. Astfel ea nu corespunde nici principiului etnic, nici istoric, nici geografic, nici strategic, nici celui economic-comercial. Ea este exemplul unei frontiere rele, care mai târziu, dacă nu se corectează va fi dată ca exemplu al unei, din toate punctele de vedere, rele frontiere”.(Andrej Mitrović, 1975)
De o parte şi alta a frontierei au rămas români şi sârbi nemulţumiţi că speranţele lor de a trăi în statul naţional român respectiv jugoslav s-au spulberat, dar decizia unor oameni politici, care nici măcar nu ştiu unde se află Banatul, trebuia respectată pentru că ei erau conducătorii marilor state aliate care dominau lumea. La Conferinţa de Pace de la Paris, ca şi la conferinţele sau congresele de pace precedente, rolul principal în adoptarea deciziilor importante ce priveau popoarele europene a rămas apanajul Marilor Puteri.
Cele două delegaţii au depus eforturi în lunile următoare ca să obţină rectificări de frontieră în Banat, dar Marile Puteri aliate nu mai erau dispuse să schimbe decizia lor finală, de la 1 august 1919, privind traseul frontierei între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, frontieră care, cu mici rectificări din toamna anului 1923, a rămas valabilă şi astăzi.
S-a decis ca României să-i revină 18 958 km2, Serbiei 9 302 km2, iar Ungariei 271 km2. Frontiera trasată arbitrar a nemulţumit ambele state interesate pentru că de o parte şi alta a frontierei au rămas câteva zeci de localităţi cu populaţie română sau sârbă şi nu s-a ţinut cont nici de viaţa economică, de reţeaua de comunicaţii sau de linia strategică..
. Bătălia diplomatică pentru Banat, declanşată la inceputul lunii mai1915, între cele două state aliate şi prietene putea degenera în conflict armat cu consecinţe nefaste pentru populaţia Banatului şi viitorul ambelor state dacă opinia publică şi cercurile politice şi militare din cele două ţări n-ar fi ascultat vocea raţiunii ,deoarece în perioada august –septembrie 1919 pe linia de demarcaţie între Regatul România şi Regatul sârbilor,croaţilor şi slovenilor erau concentrate mari unităţi militare române şi iugoslave. La 6 octombrie 1919 a fost semnat acordul de dezangajare prin care cele două părţi au decis să-şi retragă armatele de pe linia de demarcaţie şi să-şi rezolve problemele prin tratative bilaterale. Frontiera trasată arbitrar a nemulţumit ambele state interesate pentru că de o parte şi alta a frontierei au rămas câteva zeci de localităţi cu populaţie română sau sârbă şi nu s-a ţinut cont nici de viaţa economică, de reţeaua de comunicaţii sau de linia strategică. Cele două state vecine au reuşit, totuşi să se înţeleagă, în anii 1923-1924 şi au rectificat frontiera făcând schimb de localităţi. Bătalia diplomatică pentru Banat, s-a încheiat, aşa cum era de aşteptat, prin tratative bilaterale şi reconcilierea celor două state în spiritul prieteniei, colaborării şi solidarităţii ce caracterizează relaţiile multiseculare româno-sârbe.
Bibliografie
1. Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti,
–fond personal Alexandru Vaida-Voevod,
-fond Direcţia Centrală a Politiei,
-fond personal Constantin Diamandy
2. Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe ale României, Bucureşti
–fond Conferinţa de Pace de la Paris, 1919-1920
3. Arhiva Bibliotecii Academiei Române, Bucureşti
– fond personal Alexandru Lapedatu Conferinţa de Pace de la Paris, vol.II
4. Documents Diplomatiques secrets russes 1914-1917 d’après les archives du ministère des affaires étrangères a Petrograd, Payot, Paris, 1929
5. Zapisnici sa sednica delegacije kraljevine SHS na Konferenciji mira u Parizu 1919-1920, priredili Krizman, Bogdan, Hrabak, Boguslav, B.I.G.Z., Beograd, 1960,
(Procesele-verbale de la şedinţele delegaţiei Regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor la Conferinţa de Pace de la Paris 1919-1920, sub redacţia Krizman, Bogdan, Hrabak, Boguslav, Ed. B.I.G.Z., Belgrad 1960
6. XXX, Papers Relating to the Foreign Relations of the United States. The Paris Peace Conference, IV, NET: http://digital.library.wisc.edu/1711.dl/FRUS.
7. XXX, Papers Relating to the Foreign Relations of the United States. The Paris Peace Conference, VII, NET: http://digital.library.wisc.edu/1711.dl/FRUS.
8. Universul, Bucureşti, 1 ianuarie- 1 august 1919
9. Botoran, C., Calafeteanu, I., Campus, E., Moisiuc, V., (coord.), România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920), Triumful principiului naţionalităţilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983
10. Кризман, Богдан, Питање граница Војводине на Паришкој мировној конференцији 1919 године, у ,,Зборник за друштвене науке” 24/1959, Матица Српска, Нови-Сад, (Krizman, Bogdan, Problema graniţelor Vojvodinei la Conferinţa de pace de la Paris 1919, în ,,Culegere de studii de ştiinţe sociale”, nr.24/1959, Ed. Matica Srpska, Novi-Sad)
11. Mitrović, Andrej, Razgraničenje Jugoslavije sa Mađarskom i Rumunijom 1919-1920, Forum, Novi-Sad, 1975, (Mitrović, Andrej, Delimitrea frontierei Jugoslaviei cu Ungaria şi România 1919-1920, Ed. Forum, Novi-Sad, 1975 )
12. Munteanu, Ioan, Mişcarea naţională din Banat 1881-1918, Ed. ANTIB, Timişoara, 1994
13. Поповић, Никола Б., Србија и царска Русија, Новинско издавачка установа, Београд, 1994 (Popović, Nikola B., Serbia şi Rusia ţaristă, Ed. Novinsko izdavačka ustanova, Belgrad, 1994)
14. Sherman, David Spector, România şi Conferinţa de pace de la Paris. Diplomaţia lui Ion I.C. Brătianu, Institutul European, Iaşi, 1995
15. Tardieu, André, La paix, Payot, Paris, 1921
