1. Ritualuri iniţiatice în cultura strămoşilor noştri
Orice basm care se respectă începe cu „…a fost odată” şi datează acţiunea „în timpuri atât de îndepărtate încât munţii se băteau în capete iar purecii se potcoveau cu ocale de fier.” Dincolo de magia basmului rămâne realitatea care nu de puţine ori depăşeşte ficţiunea. În Valea Cernei sau cea a Olteţului, munţii chiar se bat în capete pentru că îi despart văi de cca. 75cm, iar purecii potcoviţi probabil sălăşluiau pe trupurile uriaşilor a căror existenţă în spaţiul mioritic nu mai constituie doar un basm frumos ci din ce în ce mai mult o certitudine (1).
Strămoşii noştri sunt recunoscuţi ca firi aprige, războinice, viteze dar şi deschise şi predispuse la petreceri. Deţinători ai unei elevate spiritualităţi, în care rol decisiv l-au jucat marii lor preoţi/zei: Zamolxe (Zalmoxis, Salmosis), Deceneu sau Vezina dar şi structura lor psihică îi îndemna să abordeze cu aceeaşi seriozitate credinţa religioasă, familia, războiul dar şi petrecerile. La nunta regelui trac Cotyso I sunt descrise obiceiuri ale tracilor legate de nuntă: „pe covoare frumoase, tarabosteşi pletoşi cu părul uns şi lins…erau serviţi din vase de aramă, nu înainte ca însuşi regele să fi gustat mâncărurile, în sunete de fluiere şi chitare” (poate chiar şi naiuri!!) (2). Mari consumatori de vinuri şi cu felul lor petrecăreţ de a fi este cu siguranţă vorba şi despre jocuri vesele, dinamice pe care şi astăzi le regăsim la nunţile românilor. Nu se poate ca sunetele dulci din fluiere şi chitare să nu antreneze nuntaşii şi la joc. De menţionat că traco-dacii s-au remarcat atât în străvechimea existenţei lor cât şi în contemporaneitatea cu marile civilizaţii antice, grecii, perşii, macedonenii, romanii, prin obiceiurile lor ritualice de petrecere a înmormântărilor ca pe nişte sărbători, ”cu căntece şi jocuri de veselie” (3). Contrar bucuriei general umane „dacii plângeau de jale la naşterea copiilor, pentru că după religiunea lor , viaţa e o tortură şi moartea o mântuire”(4).
Nedeile românilor (rugi bănăţene, hramuri bisericeşti şi mânăstireşti) se pierd în vechimea mileniilor şi au avut, la începuturi, scop mistico-religios. Se desfăşurau în mijlocul naturii, pe vârfuri de munte, într-un spaţiu ce-i proteja pe daci în plan spiritual-Kogaiononon, iar vracii care-l slujeau pe Zamolxe aveau puterea de a vindeca orice boală din timpurile acelea (5). Jocuri ritualice devenite astăzi profane, erau la fel de spectaculoase prin frumuseţea şi puritatea jucătorilor, a costumelor şi prin energia ce-o degajau dar şi încărcau energetic protagonişti şi spectatori, în trecut ca şi în prezent. De la primii paşi făcuţi cu ritm şi pe o melodie, jocurile românilor erau destinate, pe lângă rolul mistic şi celui de socializare (6) a membrilor comunităţii funcţionând perfect ca liant de viaţă, familie, credinţă şi neam. Cea mai elocventă dovadă în sprijinul celor afirmate o reprezintă cultura neo-epipaleolitică din arealul Cucuteni Ariuşd-Tripolie dar şi cele ale întregului neolitic. Totul în lumea strămoşilor noştri se desfăşura în legătură cu natura iar ciclurile renaşterii ei erau însoţite de ritualuri şi serbări oglindite în strălucita şi superba ceramică a vremii, cu realizări plastice precum „Dansatoarele de la Cârniceni”-vas pictat, sau „Hora de la Frumuşica” şi „Hora de la Bereşti” – suporturi de vase (7).
2. Căluşul şi hora străbat mileniile
Folclorul românesc prin vechimea şi complexitatea lui reprezintă cea mai fidelă şi temeinică sursă de identificare a tradiţiilor noastre naţionale dar şi cărarea pe care, dacă o urmăm, putem să ne cunoaştem şi să ne respectăm/apreciem pentru ceea ce avem şi suntem. Din vremurile basmelor, când când zilele săptămânii era, fiecare o sfântă cu atribuţii foarte precise, cântul şi jocul reprezentau forma de manifestare spirituală, artistică şi socială cea mai des utilizată: „…de la el să se uite pe care s-or pune trei muşte…că acele vor fi ele: Sfânta Mercure, Sfânta Viere şi Sfânta Lune-şi aceea va fi mireasa lui… . El când a ajuns acasă, nunta încă juca. Împăratul i-a cununat.”(8).
Nunta, cu tot alaiul ei de manifestări este incompletă fără strigături iar vechimea lor este dovedită de faptul că şi astăzi şi-au păstrat forma şi conţinutul fie că pigmentează refrenul cântecelor populare sau dinamismul jucătorilor: „Hop, leliţă cu pieptari,/Gura ta, mărgăritari,/Da, ochiii, mătasă verde,/Rău mă tem că mi i-oi perde,/-De i-i perde, i-i găsi,/La vară când oi cosi”(9).
Ritualurile agrare domină spiritualitatea strămoşilor noştri, în acelaşi context al relaţionării om-natură şi care se reflectă în/ şi din ocupaţiile predilect agricole ale traco-geto-dacilor. Fie că e vorba de Sfântul Gheorghe, Toader, Ilie, etc., pământul de arat, lucrat şi păşunat, vitele şi familia se află în centrul atenţiei şi aşa cum subliniază Mircea Eliade în Aspectul Mitului: „un număr mare de zei sau ucigători de balauri au devenit nişte Sfinţi Gheorghe, zeii furtunii s-au transformat în Sfântul Ilie; nenumăratele zeiţe ale fertilităţii au fost asimilate cu Fecioara Maria sau cu alte sfinte. S-ar putea spune că o parte din religia populară a Europei precreştine a supravieţuit camuflată sau transformată în sărbătorile şi cultul sfinţilor”(10).
Învăţaţii timpurilor străvechi şi antice considerau pe bună dreptate muzica „genericul” bucuriei. Strabon sublinia că „muzica în întregimea ei era socotită tracă şi asiatică, ba şi cei care s-au ocupat cu vechea muzică erau tot traci, adică Orfeu, Musaios şi Thanyris”(11). Alţii (Aristotel, Iordanes, Pomponius Mela, Xenofon, Cassius Dio) precizau că la soliile, studiile, petrecerile traco-dacilor, încă din sec.VI-V î.Hr., textele erau cântate cu glasul, însoţit de instrumente muzicale cu coarde (strămoşul chitarei), naiuri (Pan provine tot din lumea pelasgo-tracă), fluiere, cornuri (de metal sau de animale), cimpoaie (bâzoi), de percuţie-chimvale/talgere metalice, etc.(12). Aceste instrumente acompaniau în ritualuri sau petreceri cete de iniţiaţi respectiv de dansatori petrecăreţi.
Mitul Cavalerului Trac, devenit ulterior retragerii aureliene (271 d.Hr.), al Cavalerilor Danubieni, este adânc şi rezistent înşurubat în civilizaţia pelasgo-traco-dacică, aşa cum am mai precizat, cu rol de opoziţie faşă de situaţiile dificile, spiritele rele în general şi al Rusaliilor/Rusalcelor, în special.Dansul lor, al Cavalerilor, plin de marţialitate, avea să se transmită peste milenii, astfel că în lumea satului românesc, tradiţional şi conservator, dansul Căluşarilor şi personajele sale încă mai îndeplineşte aceleaşi funcţii: vindecare şi ocrotire. În prezent, în Sâmbăta Rusaliilor (Sărbătoarea creştină a Cincizecimii) – Moşii de vară – spectacolul oferit de Căluşari are dublă valenţă: crştină-Înălţarea Domnului dar şi de venerare a strămoşilor, închinători ai cultului străbun, cabalin al Traco-Danubienilor (13). Căluşarii sunt Iniţiaţii Danubieni ce-şi transmit magia din generaţie în generaţie, multimilenar, sunt cei mai agili, puternici, binevăzuţi de comunitate. Caracterul de ritual iniţiatic în tainele Cavalerului Trac, demonstrează faptul că Naşterea Călişului/Legatul Căluşului este o practică săvârşită doar de căluşari, lăutarii fiind ţinuţi la distanţă. Mutul şi Vătaful, personaje individualizate, nu sunt cu chipurile vizibile (Mutul) decât câteva momente, în timpul ceremonialului, întreţinând aura de mister.
Jurământul de credinţă, iniţierea în rolul Căluşului, strigătele de „hălă-şa”/imitarea nechezatului, dansuri ce imită mişcarea cabalinelor, mestecatul usturoiului pentru alungarea răului, totul desconspiră originile precreştine, de rituri fertilizatoare, vindecătoare, protectoare, protectoare, eroice, uranice (14).
Joc bărbătesc prin excelenţă, Căluşul îşi are poate echivalentul în zona Braşovului, Făgăraşului şi Mărginimii Sibiului în ritualul Junilor, un ceremonial de înnoire a timpului de către ceata de tineri, la echinocţiul de primăvară, iniţial ca sprijin acordat „Soarelui ca să depăşească momentul critic al echinocţiului”(15). În zona Braşovului, tinerii de peste 16 ani, celibatari, în Săptămâna Paştelui, călări, îmbrăcaţi în ţinută specifică, colindă străzile Braşovului. Însoţiţi de lăutari, joacă „hora junilor”, dans iniţiatic, închinat Soarelui, ce seamănă cu un cerc mişcător, de la stânga la dreapta, în direcţia mişcării aparente a Soarelui (16). Specific Junilor/Cetei Junlor este aces ritual de fertilizare a spaţiului iar conducătorii sunt vătaful, armaşul mare şi armaşul mic. Componente ale ceremonialului evocă similitudini cu cel al Căluşarilor: colindatul pe la cunoscuţi unde sunt răsplătiţi cu ouă roşii tradiţionale şi bucate îmbelşugate. Hora şi aruncatul buzduganului nu se petrec în Vinerea Mare ci în Sâmbăta Învierii .
Simbolul suportului de vas „Hora de la Frumuşica, figurează cu certitudine un ritual arhaic în care tinerele femei se prindeau de mâini, umeri sau mijloc desfăşurând un dans în sprijinul aflării ursitului, ferti-fecundităţii, omagiind Soarele şi Luna, alungând duhurile rele (17). Cu siguranţă că în acelaşi timp socializau, discutând între fete, săvârşind munci casnice sau artizanale. Lăsând frâu liber imaginaţiei să ni le închipuim ţinându-se de mijloc şi strivind ritmic, în cerc strugurii în chiupuri gigantice pentru obţinerea deliciosului vin dacic. Nu întâmlător şi ieri şi astăzi orice manifestare a bucuriei sau petrecere se manifestă prin tradiţionala horă în care participanţii se înlănţuie în cerc şi dau frâu liber sentimentelor. Iar ca element inedit, în zona Mehedinţiului – Izverna şi a Munţilor Cernei – Cornereva, se joacă „hora mortului”, în care aparţinătorii celui trecut în lumea fără de păcate şi dor, joacă o horă rară/lentă cu lumânări aprinse prin care lumina cerească se transferă în intrapământean dar şi în calea uranică de odihnă a trupului şi călătorie a sufletului.
Viaţa trăitorilor din lumea satului era o înşiruire de forme de socializare de la naştere până la moarte. Un astfel de exemplu îl reprezintă şezătoarea (habă în partea de nordvest a ţării, clacă, etc.). În perioadele inactive din anul agrar, femei şi fete se strângeau la poartă, în curtea, sau casa uneia singure, de fiecare dată alta, aleasă cu mare grijă, după criteriile comunităţii: căsătorită, cu copii mari, cu acceptul soţului. Se lucra, se asculta „canalul de ştiri” al satului (17), se recita, cânta, glumea. Uneori participau şi flăcăii care ascultau sporovăiala femeilor, glumeau pe seama lor, se mascau (Matahala – loc.Runcu, jd.Gorj), se îndrăgosteau, „desfăşurând adevărate momente de întâlnire, petrecere, educaţie şi spiritualitate. Când se lua pauză de lucru tinerii dansau”(18) jocuri specifice ţinutului, din care, cu certitudine, nu putea lipsi hora.
3. Din altarele păgâne în curtea bisericii
Valoarea şi diversitatea culturii/spiritualităţii pelasgo-traco-dace sunt evidenţiate şi eternizate de învăţaţii din toate timpurile. Similitudinile cu cea creştină atât în planul ritualisticii cât şi în cel al personajelor a făcut posibilă instalarea creştinismului în spaţiul nostru străbun concomitent cu naşterea daco-românilor. Structura solară a religiei strămoşilor noştri „s-a topit treptat în lumina din lumină a ecleziei creştine”(19). Acest fenomen diseminator a avut urmări şi în planul manifestărilor populare, tradiţionale astfel încât principalele şi numeroasele sărbători din calendarul creştin ortodox românesc pot fi regăsite şi în sfera precreştină. Naşterea Domnului este comutată dinspre echinocţiul de primăvară către solstiţiul de iarnă, în decembrie dar cu menţinerea florilor dalbe de măr care să-i ateste străvechimea. Zilele Babelor (Babei Dochia), din acelaşi interval calendaristic sunt urmate de Bunavestire (25 martie). Floriile, sărbători arhaice de primăvară (Floraliile, Flora) coincid cu Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Drăgaica, zeitate protectoare a lanurilor şi a femeilor măritate, sărbătoare preistorică, solstiţiară, solară, se petrece la un interval nu foarte lung de la Rusalii (Cincizecimea) iar denumrea de Sânziene (24 iunie) pe care o poartă în unele zone ne duce cu gândul la Sancta Diana, Ileana Cosânzeana, Iana Sânziana, zeitate lunară, prorocitoare, fertilizatoare (20).
Exemplele ar mai putea continua dar se impune precizarea că majoritatea dintre ele sunt însoţite de petrceri, cu mese bogate, cântece şi jocuri, la care participă, conform tipicului tradiţional foarte vechi, întreaga comunitate. De Sânziene, Drăgaică se joacă hora, brâul, giamparalele, însoţite de strigături/descântece: „Hai Drăgaică, să sărim,/Să sărim, să răsărim,/Că ştiţi iarna ce păţim…”
Într-una din cele nouă joi de după Paşti / a treia după Rusalii, în anii secetoşi intră în scenă, zeiţa ploii – Paparuda(Mămăruţa, Dodoloaie, Păpăruga, etc.). Întruchipată de o tânără îmbrăcată în vegetaţie, însoţită de un alai de copii şi tineri, juca şi recita o invocare iar femeile în vârstă o stropeau cu apă sau cu lapte pentru a îndupleca zeiţa să aducă ploaia şi să combată seceta: „Paparudă, rudă ,/vino de ne udă/…Ca să-nceapă ploaie,/Să curgă şiroaie/Cu găleata, leata/Peste toată zloata:/Unde dă cu maiul/Să crească mălaiul,/Unde dă cu sapa/Să curgă ca apa”(variantă din 1884)(21).
Petrecerile desfăşurate cu ocazia Culesului viei, a preparării ţuicii (rachiu, răchie, pălincă, horincă, basamac, holercă, etc.), la deja celebrul „cazan al lui Aristică”, nunţile, botezurile, cumetriile, rugile/nedeile satului şi hramurile bisericilor sunt însoţite de cântec, joc şi voie bună, stimulate şi de vinurile noastre tradiţionale, de tărie sau bere. Originea acestor petreceri ţine de arhaismul pelasgo-tracilor şi de al lor zeu (adoptat de greci şi rebotezat de romani) Dyonisos/Bachus.Serbările dionosiace cuprindeau care alegorice (Carolus Navalis-Carnaval)(22) care-l purtau pe Dyonisos sau epigonii lui, mascări, jocuri sportive,cântece din instrumente tradiţionale, scenete, etc. Consumul de vin în arealul nostru de existenţă era o prectică obişnuită iar relatarea lui Strabon, pare exagerată, referitor la reformele lui Burebista, sfătuit de Deceneu, de stârpire a viţei de vie: probabil s-a redus suprafaţa cultivată pentru că au fost descoperite unelte viticole specifice-cosoare, ulterioare ca datare domniei lui Burebista, respectiv secolul I dHr.
„Locuitorii petrec la joc, lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare din orz fermentat şi din fructe acre…o băutură ce seamănă cu vinul(berea?)”(23).
Printr-un salt temporal revenim în noaptea Învierii şi miraculosul , magnificul ritual de înconjurare al Bisericii de către participanţii la Slujba din Noaptea Sfântă, în pas domol cu lumânări aprinse, cu frunţile plecate şi mâinile făcute pâlnie în jurul flăcării ne duce cu gândul departe în timp ne îndeamnă să afirmăm că aşa cum Dumnezeu este etern şi Dumnezeu-Fiul a înviat de mult mai multe ori decât de 2000 ani, în fiecare an, în fiecare Paşti şi în fiecare dintre noi de la străbuni la nepotul încă nenăscut.
4. Jocurile populare bănăţene, spectacol de dinamism şi culoare – scurt eseu
Fiecar popor, minoritate etnică, regiune etnofolclorică deţine un primat într-o anumită privinţă, un superlativ privind acel-ceva care-l defineşte.
Bănăţenii, fie ei montani sau de la şes (pustani), pe lângă jocurile tradiţionale româneşti, hora, căluşul, sârba, etc. au făcut notă aparte cu specificul lor coregrafic respectiv brâul sau jocul de doi. Toate jocurile populare româneşti poartă chiar şi astăzi, pe scenă filoonul arhaic dar brâul bănăţean, elegant şi complex, fălos şi hotărât reprezintă un ax de supravieţuire într-o lume dură, mai ales cea a Banatului montan dar şi în cel de câmpie, aflat mereu pe lista de interese a diverşilor năvălitori, barbari sau civilizaţi. Sprijinindu-se unul pe altul jucătorii brâului bănăţean, „legănat şi apăsat” evocă demnitate, curaj, solidaritate şi fermitate. În timp ce bărbaţii se ţin de umăr, fetele se unduie şi ele ţinându-se de mână sau executând piruete măiestrite, în planul doi al scenei, dinapoia băieţilor. Un regal de dinamism şi culoare ce reiese din energia degajată de dansatori şi frumuseţea melosului şi a costumelor.
Pe la mijlocul jocului, la nedeie (nigee-la munte, rugă-la şes), la nuntă/botez (uspăţ) sau pur şi simplu la jocul satului, duminica dupăamiaza, după ce jucătorii s-au încălzit cu brâul (minţâta-zona Oraviţei) şi hora, paşii complicaţi ai brâului sunt acceleraţi într-un „joc de doi”, pe care tinerii şi adulţii, copiii şi cei vârstnici îl execută într-un ritm ameţitor, aproape imposibil de urmărit sau imitat de către necunoscători. În funcţie de subzonele etnofolclorice se mai adaugă jocului/horei satului şi alte dansuri ca de exemplu, poşovoaica, lenţa, duba, ţandăra, măzărichea, sorocul/pe trei sau patru paşi, etc.
Interferenţa dintre zone şi subzone constituie reflexul convieţuirii pe teritoriul României, indiferent de denumire sau geopolitică.Aşa cum îi spune şi numele”ardeleana”(argileana, în grai bănăţean) se trage ca origine din zonele limitrofe cu Ardealul şi întâlnim paşi-figuri (şticuri) identici în Banat, Crişana, Hunedoara sau Sălaj.Frumuseţea jocului este accentuată de numărul mare al piruetelor efectuat de dansatoare, susţinute elegant dar ferm de către băieţi, pe tot parcursul evoluţie lor. De remarcat faptul că jocurile populare româneşti, în majoritatea lor şi cele bănăţene în special sunt jocuri de perechi şi în evoluţia suitei (hora-brâul-ardeleana-de doi), formaţia perechilor este în şiruri de băieţi, de fete sau intercalat. Pigmentarea este realizată cu înserarea, conformă cu subzona folclorică a altor jocuri precum sorocul (la câmpie), poşovoaica, măzărichea, duba, lenţa(în arealul Buziaşului şi nu numai.
Vecinătatea sârbilor în fâşia ce marchează încetarea balcanismului-geografic vorbind a facilitat generalizarea jocului numit „sârba” în întreg spaţiul românesc dar particularitatea sa constă în similitudini de paşi, costume, instrumente muzicale în sudul Banatului („Clisura Dunării”), Mehedinţi ,Valea Timocului; românii de aici au sârba pe patru sau pe opt paşi, pe melos şi ritm caracteristic iar evoluţia dansatorilor, înşiruirea lor, eleganţa straielor atât de asemănătoare evocă, doar la o simplă privire, ritualuri solare, de-o energie contagioasă şi spiritualitate uimitoare. Vechile origini pelasgo-trace nu se dezmint.
Nicio carte, oricât de măiestrit ar fi ea scrisă nu poate reda frumuseţea jocului popular românesc, aprecierea de care se bucură şi nu în ultimul rând internaţionalizarea lui: sârbele se joacă în tot arealul balcanic, hora a devenit un joc aproape naţional în Israel, prin numărul mare de români (re)stabiliţi/existenţi acolo.
Aşa cum se ştie, România este singurul stat european înconjurat de români, în afara graniţelor: astfel şi în Maramureşul istoric (Ucraina) se joacă „tropotita” din Oaş sau cea moroşenească, în Ungaria vecină, ceardaşul sau învârtita ardelenească au multe elemente comune iar bucovinenii îşi joacă „huţulca” fără a ţine cont de frontiere. Este de necontestat interferenţa cu minorităţile etnice trăitoare la noi. Geamparalele au împrumutat nuanţări de la tătari şi turci. Elemente maghiare şi germane se regăsesc în Transilvania şi în Banat, despre componentele slave ale „sârbei” am mai amintit şi exemplele ar mai putea continua..
5. Cuvântul de încheiere…de nerostit
Nu poate fi vorba de „încheiere” la un aspect al civilizaţiei noastre care a supravieţuit peste milenii şi s-a transformat într-un fenomen. Să ne străduim ca la acest capitol să nu existe nicicând …final, pentru că ar însemna dispariţia poporului roman.
Încredinţăm acestă misiune grea dar frumoasă şi nobilă, celor ce vin după noi – tinerilor.
Note bibliografice
1. Nicolae Densuşianu,Dacia preistorică, Ed.Obiectiv, Craiova, 2001, pg.22, vol.II;
2. I.C.Drăgan, Noi tracii,Ed.Scrisul Românesc, Craiova, 1976, pg.181;3
3. A.A.Marinescu, Cultul păgân şi creştin…, Ed. Seaeculum, Bucureşti,2005,pg.362-363;
4. Ibidem;
5. Ibidem;
6. Ibidem
7. Istoria românilor, manual, cls.XII,Ed.didactică şi pedagogică,Bucureşti,pg.45;
8. E. Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Ed.Polirom, Iasi, pg.163;
9. Idem, pg.143;
10. Renaşterea bănăţeană, Magazin lunar,4/1995, pg.5;
11. Dacia magazin, nr.5/2003;
12. Ibidem;
13. Terra magazin, almanah, 2003, pg.82;
14. Ibidem;
15. Terra magazin, nr.5/2005;
16. Ibidem;
17. Pachia Tatomirescu, Zalmosianismul,Renaşterea bănăţeană,1996;
18. Terra magazin, nr.1/2006, pg.44;
19. Dacia magazin, nr.13/2004, pg.36
20. Terra magazin,, almanah,2004, pg.46;
21. Terra magazin, almanah, 2005, pg.53;
22. I.C.Drăgan,op.,cit., pg.135;
23. Dacia magazin,mai2004,
BIBLIOGRAFIE
1.Dacia magazin, Z.E.Deju, Epodile Zalmoxiene,nr 13/2004;
2. Dacia magazin, Mirela Lăscoiu,Datini şi obiceiuri ale geto-dacilor, mai/2004;
3. Dacia magazin, nr.5/2003;
4. N.Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Obiectiv, Craiova, 2001;
5. I.C.Drăgan, Noi tracii, Ed.Scrisul Românesc, Craiova, 1976;
6. A.M.Marinescu, Cultul păgân şi creştin (1) , Sărbătorile şi datinile romane vechi, Ed.Saeculum.Co, Bucureşti, 2005;
7. Miruna Orşa, Ceata din zona Făgăraşului-date culese din teritoriu,aprilie 2007;
8. Colectia Renasterea bănăţeană, I.P.Tatomirescu, Zalmosianismul, 1994-1996;
9. Renaşterea bănăţeană, Almanah lunar, nr. 4/1995;
10. Colecţia Terra magazin, 2001-2007;
11. Terra magazin, almanah estival, 2003, 2004, 2005;
12. Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credintele poporului român, Ed.Polirom, Iaşi, ;
13. Istoria românilor, man. Cls. XII, Ed. Did. Şi ped., Bucureşti, 1992;
