Uniunea Europeană Banat din România - UEF Romania

DINTR-O CETATE DISCRETĂ ŞI TEMĂTOARE DOAR ÎN FAŢA LITERELOR ORI A TRECERII NORILOR

  1. 1.       Viaţa ca o Poezie în vers alb, gri

 

L-am văzut prima oară într-o duminică dimineaţa, la emisiunea în limba română de la Novi Sad. Pentru mine, locuitor al micului oraş de frontieră Jimbolia, Novi Sadul era, atunci, un oraş atât de îndepărtat ca şi New Yorkul, dacă nu chiar mai mult, despărţit de un zid din plumb ascuns în puştile grăncierilor români şi, mai jos pe hartă, de Styxul din Dunăre.

Pe vremea aceea, adică în anul 1988, noi aveam televizoare color fabricate în ţară, cu roşul mult mai accentuat decât ar fi cerut uzanţa privirii, poate pentru a da intensitate celor două ore de program la care aveam dreptul seară de seară. Aşa că ne întindeam pe o felie de pâine a privirii câte o emisiune de cultură, câte un film din Antena de Sârbi.

Deci, l-am admirat atunci pe Petru Cârdu despre care citisem câte în lună şi stele povestind despre limfa şi sângele poeziei şi despre cum, într-un loc numit Vârşeţ, Poeţii lumii creşteau ca trifoiul ce vorbeşte împătrita limbă a punctelor cardinale.

 

Stau şi privesc

în ce limbă un om seceră cuvintele

la jumătatea drumului dintre sine şi nimeni

Aici interlocutorul rămâne mut.

Eu întorc capul spre cuvintele-n defilare.

Un om se-aude în îmbrăţişarea realului,

condamnat să vorbească cu inima.

 

„Uite, am început eu să îi spun mamei mele în dimineaţa aceea, el e poetul despre care…”, însă ce treabă avea mama cu poezia, ce ştie mama cum, la numai 30 de kilometri de graniţa ţării mele, se ţinea caldă şi încă vie respiraţia lui Nichita, Rilke, Kavafis. Ce să fi ştiut şi eu atunci cum Destinul ne va scrie vieţile din Patrie în rimă sau în vers alb. Gri ori poate chiar alb-murdar.

 

Trecem prin istorie

doamne

ce înghesuială

 

Aproape nimic nu ştiam, fiindcă, îndeobşte, Poetul de care vă vorbesc nu trăia, aşa cum credeam eu, la 30 de km de grădina mea, ci mult mai aproape-departe. Petru Cârdu îşi era/este castelan, străjer şi temnicier într-un Castel dintr-o Cetate discretă şi temătoare doar în faţa Literelor ori a trecerii norilor. De unde priveşte lumea prin chii poeţilor, filosofilor, pictorilor sau ai tuturor celor care, scriind, desenând, pictând, au devenit stele fixe pe Marele Firmament.

 

Am văzut şi n-am văzut

am dat fuga deodată între două stele.

 

 

  1. 2.       Poezia ca Viaţă exilată în contingent

 

Ca atare, el nu vorbeşte în Poezie în limba vernaculară a locului, ci cu graiurile şi sonorităţile amestecate ale unui bătrân şi imaginar continent al unei mereu începute Vârste de Aur. Fiindcă, în dimensiunea ei profundă, poezia lui Petru Cârdu vine nu din nevoia estetică de a împărtăşi bucuria spectacolului lumii, ci din imperativul dramatic al unei misiuni: aceea de a vorbi despre Risipirea Lumii. Sau despre întretăierea strâmbă a Axului Timpului Istoric cu Axul Timpului Cultural:

 

Ridică-te

Să te sărut

Cu limba în cioburi.

 

 

Dacă mă gândesc bine la aer

A putrezit.

 

Cu alte cuvinte, el scrie o poezie despre pseudonimele Risipirii. Exil, singurătate, iluzie, orbire, păcat, maculare, tencuială scorojită, linia umbrei, silogismele istoriei, dar mai ales

 

Îngerul vrednic de încredere

Şi omul în greşeală.

 

Pentru mine, acest continuu balans între Ceea Ce Pare a Fi în dezordinea lumii şi Ceea Ce E în ordinea firii pune în scenă una dintre cele mai vechi drame ale istorie cugetului uman – cea a gnosticilor. Iar motivele enumerate mai sus sunt toate, gnostice: tema sufletului nemuritor captiv în temniţa trupului trecător, tema autoflagelării (endura), tema străinului exilat într-o lume pe care nu o înţelege, tema sursei Răului într-un Divin decăzut:

 

Dumnezeu a existat

înainte de a fi fost descoperit

dar s-a destrămat atât de repede

precum grecul din vechime

care avea prostul obicei

de-a administra binele

cu pana de scris.

 

Şi desigur că exact din același unghi ascuţit şi fatalist al disperării, aş spune că mai ales Război în Biserica Troia  este o zguduitoare carte despre imanenţa Răului, despre echilibrul efemer şi fragil, despre ineluctabila entropie a lumii. A Imanentului Sesizabil. Odată formulată ipoteza poetică, dimensiunile dramei depăşesc cu mult scenariul gnostic la care făceam tri-mitere. Nimic nu poate fi salvat, nimic nu poate deveni pasibil de mântuire. Este povestea încarnării în Trupul Strâmb al Istorie a unui Suflet şi mai Strâmb.

 

Noi închidem planetele în sacul de iută

ne sprijinim vocile de lumea cealaltă

zidită în sticlă.

 

Iată de ce vă întreb dacă nu cumva Petru Cârdu e una dintre rarele voci ce profeţesc, în cheie sensibilă, sfârşitul modernităţii. Şi ne întreabă mereu dacă nu cumva au putrezit până şi rădăcinile noastre, din cer.

 

MARCEL TOLCEA

Leave a Reply

*

Cod securitate * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

captcha *