- 1. Viaţa ca o Poezie în vers alb, gri
L-am văzut prima oară într-o duminică dimineaţa, la emisiunea în limba română de la Novi Sad. Pentru mine, locuitor al micului oraş de frontieră Jimbolia, Novi Sadul era, atunci, un oraş atât de îndepărtat ca şi New Yorkul, dacă nu chiar mai mult, despărţit de un zid din plumb ascuns în puştile grăncierilor români şi, mai jos pe hartă, de Styxul din Dunăre.
Pe vremea aceea, adică în anul 1988, noi aveam televizoare color fabricate în ţară, cu roşul mult mai accentuat decât ar fi cerut uzanţa privirii, poate pentru a da intensitate celor două ore de program la care aveam dreptul seară de seară. Aşa că ne întindeam pe o felie de pâine a privirii câte o emisiune de cultură, câte un film din Antena de Sârbi.
Deci, l-am admirat atunci pe Petru Cârdu despre care citisem câte în lună şi stele povestind despre limfa şi sângele poeziei şi despre cum, într-un loc numit Vârşeţ, Poeţii lumii creşteau ca trifoiul ce vorbeşte împătrita limbă a punctelor cardinale.
Stau şi privesc
în ce limbă un om seceră cuvintele
la jumătatea drumului dintre sine şi nimeni
Aici interlocutorul rămâne mut.
Eu întorc capul spre cuvintele-n defilare.
Un om se-aude în îmbrăţişarea realului,
condamnat să vorbească cu inima.
„Uite, am început eu să îi spun mamei mele în dimineaţa aceea, el e poetul despre care…”, însă ce treabă avea mama cu poezia, ce ştie mama cum, la numai 30 de kilometri de graniţa ţării mele, se ţinea caldă şi încă vie respiraţia lui Nichita, Rilke, Kavafis. Ce să fi ştiut şi eu atunci cum Destinul ne va scrie vieţile din Patrie în rimă sau în vers alb. Gri ori poate chiar alb-murdar.
Trecem prin istorie
doamne
ce înghesuială
Aproape nimic nu ştiam, fiindcă, îndeobşte, Poetul de care vă vorbesc nu trăia, aşa cum credeam eu, la 30 de km de grădina mea, ci mult mai aproape-departe. Petru Cârdu îşi era/este castelan, străjer şi temnicier într-un Castel dintr-o Cetate discretă şi temătoare doar în faţa Literelor ori a trecerii norilor. De unde priveşte lumea prin chii poeţilor, filosofilor, pictorilor sau ai tuturor celor care, scriind, desenând, pictând, au devenit stele fixe pe Marele Firmament.
Am văzut şi n-am văzut
am dat fuga deodată între două stele.
- 2. Poezia ca Viaţă exilată în contingent
Ca atare, el nu vorbeşte în Poezie în limba vernaculară a locului, ci cu graiurile şi sonorităţile amestecate ale unui bătrân şi imaginar continent al unei mereu începute Vârste de Aur. Fiindcă, în dimensiunea ei profundă, poezia lui Petru Cârdu vine nu din nevoia estetică de a împărtăşi bucuria spectacolului lumii, ci din imperativul dramatic al unei misiuni: aceea de a vorbi despre Risipirea Lumii. Sau despre întretăierea strâmbă a Axului Timpului Istoric cu Axul Timpului Cultural:
Ridică-te
Să te sărut
Cu limba în cioburi.
Dacă mă gândesc bine la aer
A putrezit.
Cu alte cuvinte, el scrie o poezie despre pseudonimele Risipirii. Exil, singurătate, iluzie, orbire, păcat, maculare, tencuială scorojită, linia umbrei, silogismele istoriei, dar mai ales
Îngerul vrednic de încredere
Şi omul în greşeală.
Pentru mine, acest continuu balans între Ceea Ce Pare a Fi în dezordinea lumii şi Ceea Ce E în ordinea firii pune în scenă una dintre cele mai vechi drame ale istorie cugetului uman – cea a gnosticilor. Iar motivele enumerate mai sus sunt toate, gnostice: tema sufletului nemuritor captiv în temniţa trupului trecător, tema autoflagelării (endura), tema străinului exilat într-o lume pe care nu o înţelege, tema sursei Răului într-un Divin decăzut:
Dumnezeu a existat
înainte de a fi fost descoperit
dar s-a destrămat atât de repede
precum grecul din vechime
care avea prostul obicei
de-a administra binele
cu pana de scris.
Şi desigur că exact din același unghi ascuţit şi fatalist al disperării, aş spune că mai ales Război în Biserica Troia este o zguduitoare carte despre imanenţa Răului, despre echilibrul efemer şi fragil, despre ineluctabila entropie a lumii. A Imanentului Sesizabil. Odată formulată ipoteza poetică, dimensiunile dramei depăşesc cu mult scenariul gnostic la care făceam tri-mitere. Nimic nu poate fi salvat, nimic nu poate deveni pasibil de mântuire. Este povestea încarnării în Trupul Strâmb al Istorie a unui Suflet şi mai Strâmb.
Noi închidem planetele în sacul de iută
ne sprijinim vocile de lumea cealaltă
zidită în sticlă.
Iată de ce vă întreb dacă nu cumva Petru Cârdu e una dintre rarele voci ce profeţesc, în cheie sensibilă, sfârşitul modernităţii. Şi ne întreabă mereu dacă nu cumva au putrezit până şi rădăcinile noastre, din cer.
MARCEL TOLCEA