Dacă ar fi trăit, marele nostru prieten Petru Cârdu nu ar fi primit acest important Premiu European de Poezie, căruia i-a dedicat mare parte din viaţa şi energia sa. Caracterul său puternic şi temperamentul său delicat l-au făcut generos şi altruist. Întotdeauna s-a gândit să-i promoveze pe alţii, niciodată pe sine însuşi. A fost un mesager neobosit al culturii române şi un coleg inegalabil al poeţilor români, rămânând în acelaşi timp un cetăţean al Serbiei şi al întregii lumi. De la Cioran şi Ionesco la Doinaş şi la Blandiana, a făcut tot ce a putut ca, în vremuri de restrişte, să menţină între scriitorii români din Occident şi din România, abia perceptibilă, ca o pânză de paianjen, acea ţesătură care defineşte o aceeaşi civilizaţie.
Pe lângă faptul că era un eseist virtuoz, care mânuia ca nimeni altul verbul intelectual, Petru Cârdu a fost un poet de o mare fineţe, care îmbina scânteierile lirice cu naturaleţea versului realist. În poemele sale, paradoxul stilistic rămânea încrustat ca un giuvaier în substanţa lirică volatilă şi curgătoare. Nu s-a gândit niciodată să se premieze pe sine.
Dar azi, la ceasul aniversar al premiului pe care l-a împărţit cu generozitate altor mari poeţi, posteritatea îl premiază pe el însuşi cu o distincţie care îi ridică mai sus şi pe sărbătoriţii de odinioară.
Romulus Rusan
