De ce sunt necesare traducerile literare dintr-o limbă într-alta? La prima vedere, pare o întrebare banală, cu iz retoric.Şi totuşi, nu este aşa. Traducerile literare au jucat şi joacă în continuare un rol esenţial în relaţiile dintre popoare şi culturi. Cărţile tălmăcite permit o mai bună cunoaştere a sufletului unui neam. A valorilor şi aspirațiilor acestuia, oricare ar fi el. Ne permit să vedem o ţară altfel decât o pată colorată pe hartă, altfel decât doresc politicienii sau ni se spune ori ni se sugerează prin mass-media cum s-o vedem. Altfel zis, o carte bine tradusă ne permite să vedem lucrurile aşa cum le-a văzut autorul, dar aceasta prin propriul nostru filtru, creat de propria noastră cultură generală.
Este însă absolut adevărat faptul că orice traducere „trădează“ mai mult sau mai puţin originalul. Logic, nici nu se poate altfel, deoarece traducătorul, oricât ar fi de bun, îşi are şi el limitele sale. Iar sinonimele dintr-o limbă sau alta pot fi mai multe sau mai puţine, mai potrivite sau mai puţin potrivite pentru a recrea, în limba traducerii, efecte emoţionale identice cu cele provocate de limba originalului.
În fine, nu ne-am propus în textul de faţă un eseu despre traduceri. Ci dorim să subliniem necesitatea lor în condiţiile în care în Banatul actual puţină lume mai cunoaşte limba unei minorităţi naţionale sau alteia, accentul punându-se pe limbile de circulaţie internaţională. Mai mult decât atât, circumstanţele social-politice şi căsătoriile mixte, mai cu seamă la români şi sârbi, au făcut ca, în deja multe cazuri, limba vorbită în casă să fie cea oficială, iar copiii să nu înveţe limba maternă sau paternă din cauza comodităţii sau lipsei de timp a părinţilor. Pe de altă parte, deja destui etnici îşi trimit copiii de la bun început la şcoala în limba oficială, în ideea că fiul sau fiica se va descurca mai bine în viaţă, învăţarea limbii materne rămânând eventual în grija vreunui bunic. Urmarea? Popescu din Banatul Sârbesc nu va cunoaşte limba maternă română, iar Popovici din Banatul Românesc nu va şti limba maternă sârbă.
Eu însumi, etnic sârb, am crescut într-un cartier românesc. Am învăţat în paralel fondul principal de cuvinte al ambelor limbi. Din păcate, cea sârbă aşa cum se vorbea în casa bunicilor, ca la ţară. Din clasa I am urmat şcoala doar în limba română. Şi fiindcă, pe-atunci, cel de-al Doilea Război Mondial încă-şi mai arăta hidoşenia (abia trecuse un deceniu şi ceva de la terminarea lui), iar nemţii şi ungurii continuau să fie băieţii cei răi, nu am fost încurajaţi noi, copiii, să învăţăm limba germană sau maghiară, chiar dacă deseori ne jucam cu copii nemţi şi unguri.
Mulţi ani mai târziu, am început să citesc cărţi în limba sârbă. Apoi, pentru a învăţa şi mai bine limba maternă, am început să traduc. Aşa au apărut variantele româneşti ale cărţilor sârbeşti:
„Migraţiile” – roman de Miloš Crnjanski, Editura de Vest din Timişoara – 1991 (traducere în colaborare);
„Cuţitul” – Vuk Drašković, Editura „Helicon” din Timişoara – 1995 (roman);
„Cartea iubirii” – Dragan Dragojlović, Editura „Hestia”, Timişoara, 1996 (poezie);
„Turism în Muntenegru” (autor colectiv) – Editura Anthropos, Timişoara, 2004;
„Consulul rus” – Vuk Drašković, Editura Uniunii Sârbilor din România, Timişoara, 2005 (roman);
„Invocarea lui Dumnezeu” – Dragan Dragojlović, Editura Uniunii Sârbilor din România, Timişoara, 2011 (poezie, în colaborare).
De reţinut că Miloš Crnjanski a copilărit la Timişoara, unde a şi terminat Liceul Piarist. Iar Vuk Drašković s-a născut la Međa, în Banatul Sârbesc, nu departe de frontiera cu România, din părinţi veniţi din Bosnia-Herţegovina. Portalul www.banaterra.eu şi site-ul meu personal www.dusanbaiski.eu găzduiesc câteva traduceri integrale.
Duşan Baiski
